Legea era clară, dar nimeni nu a aplicat-o: cazul miniștrilor interimari
Zilele trecute am dat peste un articol care m-a făcut să las totul din mână și să citesc până la ultimul rând, ceea ce, sincer, nu mi se prea întâmplă cu textele de drept administrativ. Este semnat de Cristian Vasile Bitea, doctor în drept public și unul dintre cei mai serioși specialiști pe care îi avem în această materie. Subiectul pe care îl disecă pare, la prima vedere, o chestiune tehnică pentru inițiați. În realitate, atinge exact nervul situației politice fără precedent în care se află România acum: Ce se întâmplă, strict din punct de vedere juridic, cu miniștrii interimari după ce le expiră mandatul?
Potrivit articolului 107 alineatul (4) din Constituție, mandatul unui ministru interimar nu poate depăși 45 de zile, iar la împlinirea termenului încetează de drept. După acest moment, în baza articolului 61 alineatul (2) litera c¹ din Codul administrativ, secretarul general al ministerului preia calitatea de ordonator principal de credite și de reprezentant legal, fără a deveni membru al Guvernului.
Pentru cei care nu au urmărit firul, contextul este simplu. Pe 23 aprilie 2026, șapte membri ai Guvernului și-au înaintat demisiile primului-ministru, iar funcțiile rămase libere au fost acoperite prin interimat. De aici pornește toată discuția, pentru că interimatul unui ministru nu este o soluție care poate ține la nesfârșit.
Ce spune Constituția despre cele 45 de zile
Constituția este cât se poate de clară pe acest punct. Articolul 107 alineatul (4) stabilește că interimatul unei funcții de ministru nu poate depăși 45 de zile. Bitea argumentează, și mie mi se pare greu de combătut, că acest termen nu este orientativ, ci imperativ, un plafon dincolo de care mandatul de ministru interimar pur și simplu încetează de drept. Nu mai e nevoie de niciun act, de nicio decizie, de nicio confirmare. Se împlinesc cele 45 de zile și gata. În sprijinul acestei interpretări, autorul invocă și jurisprudența Curții Constituționale, respectiv Decizia nr. 1559 din 2009, care merge în aceeași direcție.
Cine conduce ministerul după expirarea interimatului
Și atunci apare întrebarea firească: dacă ministrul interimar nu mai poate funcționa, cine ține ministerul în picioare? Răspunsul, spune Bitea, ni-l dă chiar Codul administrativ, prin articolul 61 alineatul (2) litera c¹. Din momentul în care interimatul expiră, secretarul general al ministerului preia, prin efectul legii, două atribuții esențiale: devine ordonator principal de credite și reprezentant legal al ministerului. Cu alte cuvinte, semnătura pe bani și pe actele instituției trece la secretarul general, iar fostul ministru interimar nu mai are cum să exercite aceste prerogative.
Aici autorul face o precizare pe care mi se pare esențial să o subliniez, pentru că se pretează la confuzii. Secretarii generali nu devin miniștri și nu intră în Guvern. Ei nu se așază la masa ședințelor de Guvern și nu iau decizii politice. Preiau strict partea administrativă și financiară a ministerului, atât cât să nu se blocheze activitatea. Este o soluție de continuitate, nu o promovare.
Guvernul demis nu dispare, dar are mâinile legate
Un alt lucru pe care Bitea îl clarifică bine este că expirarea interimatului câtorva miniștri nu înseamnă că Guvernul dispare. Guvernul demis continuă să existe și să funcționeze până la învestirea noului Guvern, așa cum prevede articolul 110 alineatul (4) din Constituție. Ce se schimbă este doar capacitatea acelor miniștri anume de a mai reprezenta ministerele pe care le păstoreau în interimat.
De aici pornește și partea din articol care mi s-a părut cea mai curajoasă. Constituția vorbește despre faptul că Guvernul demis se ocupă de „administrarea treburilor publice”, fără să enumere limitativ ce fel de acte poate sau nu poate adopta. Codul administrativ, în schimb, îngustează serios acest cadru: interzice ordonanțele, ordonanțele de urgență și inițiativa legislativă. Bitea consideră, și cred că are dreptate, că aceste restricții sunt excesive. Interdicția de a promova politici noi este de înțeles, fiindcă un Guvern demis nu are legitimitatea să traseze direcții pe termen lung. Dar a-l lipsi complet de instrumentele prin care poate gestiona treburile curente înseamnă, practic, a-l condamna la neputință tocmai când țara are cea mai mare nevoie ca administrația să meargă mai departe.
Comparația cu președintele interimar
Paralela pe care o face cu președintele interimar este, cred, cel mai puternic argument din tot textul. Un președinte interimar are competențe aproape complete, fiind îngrădit doar în câteva atribuții expres prevăzute de Constituție. În schimb, Guvernului demis i se taie din puteri mult mai sever, și nu prin Constituție, ci prin lege organică. Este o asimetrie greu de justificat: de ce ar fi persoana care asigură interimatul la vârful statului mai puțin limitată decât întregul Guvern?
Ce ar fi putut face premierul
Nici primul-ministru nu scapă de analiză, și pe bună dreptate. Bitea observă că premierul avea la dispoziție mai multe variante mai curate decât cea aleasă. Putea să propună miniștri titulari, nu interimari. Putea să pregătească din timp o modificare a Codului administrativ. Sau, cel mai simplu, putea pur și simplu să lase legea să își facă treaba și să permită aplicarea articolului 61 litera c¹ după expirarea interimatelor. Un detaliu tehnic, dar important: demisiile celor șapte miniștri nu au însemnat o remaniere în sens constituțional, ci au creat funcții vacante. Din acest unghi, autorul apreciază că nu era nevoie de aprobarea Parlamentului pentru numirea unor miniștri titulari în locul lor.
O opinie doctrinară, nu o sentință
Dacă ar fi să rezum într-o frază teza articolului, ar suna cam așa: odată ce cele 45 de zile de interimat s-au scurs, miniștrii interimari nu mai aveau cum să exercite legal atribuțiile funcției, iar secretarii generali ai ministerelor trebuiau să preia, în baza articolului 61 alineatul (2) litera c¹, calitatea de ordonator principal de credite și de reprezentant legal. Soluția, în viziunea autorului, decurge direct din lege, iar faptul că nu a fost aplicată este exact ceea ce el critică.
Un singur lucru țin să adaug, din respect pentru cititorii care lucrează în administrație și care ar putea lua textul drept literă de lege. Ceea ce a scris Cristian Bitea este o opinie doctrinară, construită impecabil pe Constituție, pe Codul administrativ și pe jurisprudența Curții Constituționale, dar rămâne o interpretare. Nu este o decizie a Curții Constituționale și nici o hotărâre judecătorească. Atâta vreme cât nu există o pronunțare fermă a Curții sau o practică judiciară consolidată pe această chestiune punctuală, argumentația domnului Bitea este una dintre lecturile posibile ale raportului dintre Constituție și Codul administrativ. Una foarte bine făcută, dar tot o lectură.
Tocmai de aceea am considerat că merită împărtășit. Sunt subiecte care par să privească doar juriștii, dar care, de fapt, ne spun ceva despre cât de solid este statul în care trăim. Iar când cineva le explică atât de limpede, mi se pare păcat să treacă neobservat.
Bogdan-Costin Fârșirotu
Sursă: Cristian Bitea, „Unele discuții privind aplicarea art. 61 alin. (2) lit. c1) din Codul administrativ. Durata și natura mandatului, administrarea treburilor publice și compoziția Guvernului”, JURIDICE.ro, iulie 2026 – disponibil aici.
