Studiu APSAP: 2.169 de bugetari îți spun unde se pierd banii tăi

Acest raport analizează 2.169 de răspunsuri complete, colectate de Centrul de Formare APSAP între 19 martie 2026 și 28 mai 2026, de la angajați din sectorul public din România. Chestionarul a acoperit aproape 90 de întrebări, de la percepția asupra reformei administrației până la digitalizare, securitate cibernetică, încredere instituțională și intenția de a pleca în mediul privat.

Nu este un sondaj de opinie despre sectorul public făcut din afară. Este vocea celor care lucrează în interior: funcționari de execuție, șefi de birou, angajați din primării, din spitale, din companii de stat, din ministere. Ceea ce spun ei despre propriul loc de muncă, despre reforme, despre risipă și despre digitalizare cântărește mai mult decât orice discurs oficial, tocmai pentru că vine de la cei care aplică (sau ocolesc) deciziile luate în altă parte. Materialul completează studiul APSAP din august 2026 despre percepția pieței muncii, realizat pe 3.591 de respondenți, în majoritate din mediul privat: acolo vorbeau contribuabilii, aici vorbesc cei plătiți din taxele lor.

Raportul este structurat pe șase secțiuni tematice, plus o secțiune dedicată exclusiv comparațiilor între grupuri demografice, acolo unde diferențele de percepție sunt suficient de mari încât spun ceva despre fracturile din interiorul sistemului: femei versus bărbați, tineri versus angajați cu vechime mare, administrație locală versus centrală, personal din sănătate versus restul instituțiilor, execuție versus conducere.

Pe scurt: opt cifre din studiu

• 77,3% dintre bugetari nu văd niciun beneficiu vizibil în propria instituție din majorarea taxelor și impozitelor.
• 50,3% confirmă că unele proiecte publice generează achiziții făcute doar pentru a justifica fondurile alocate.
• 81,2% spun că în instituția lor sub 10% din posturi ar risca eliminarea, deși 68,5% cred că reformele anunțate sunt tăieri fără selecție reală.
• 54,7% cred că unele concursuri de angajare au rezultatul stabilit dinainte.
• 89% folosesc în continuare dosarul cu șină pentru documente care există deja în format digital.
• 22% nu știu dacă instituția lor are vreo protecție cibernetică.
• 41,4% dintre angajații sub 35 de ani au căutat activ un job în privat în ultimii trei ani, față de 14,7% dintre cei peste 55.
• Armata este singura instituție cu scor net pozitiv de încredere; partidele politice adună 3,9% încredere ridicată.

Cum s-au calculat cifrele

Toate procentele din acest raport provin direct din răspunsurile brute la cele 2.169 de chestionare, fără extrapolări sau ponderări suplimentare. Pentru întrebările cu răspuns unic, procentul reprezintă ponderea reală a fiecărei opțiuni din totalul respondenților care au răspuns la acea întrebare. Pentru întrebările cu răspuns multiplu (unde respondentul putea bifa mai multe opțiuni, de exemplu la sursele de risipă sau la măsurile de reducere a cheltuielilor), procentele nu însumează 100%, pentru că fiecare opțiune este raportată separat la numărul total de respondenți.

Comparațiile pe grupuri demografice (gen, vârstă, mediu, tip instituție, funcție, vechime, studii, venit, interacțiune cu cetățenii) au fost calculate separat pentru fiecare pereche de grupuri, iar în raport sunt semnalate doar diferențele relevante statistic, de regulă peste 15 puncte procentuale. O diferență de 2-3 puncte procentuale între grupuri nu spune nimic; o diferență de 20-30 de puncte spune ceva concret despre cum diferă experiența la locul de muncă în funcție de vârstă, vechime sau tipul de instituție.

Cine a răspuns: demografia grupului țintă

Structura respondenților explică multe dintre rezultatele acestui raport, așa că merită prezentată în detaliu înainte de orice interpretare.

Gen și vârstă

Din cei 2.169 de respondenți, 81,2% sunt femei și 18,8% sunt bărbați. Este o proporție care reflectă componența reală a angajaților din administrația publică, sănătate și învățământ, sectoare în care personalul feminin este majoritar de multă vreme, dar care înseamnă și că acest sondaj vorbește, în esență, cu vocea femeilor din sistem.

Pe vârste, eșantionul este puternic concentrat spre mijlocul carierei: 40,1% au între 45 și 54 de ani, 25,8% între 35 și 44 de ani, iar 24,0% între 55 și 64 de ani. Doar 8,6% au între 25 și 34 de ani, și abia 1,1% sub 25 de ani. Practic, angajații sub 35 de ani reprezintă sub 1 din 10 respondenți, iar cei sub 45 de ani (adunând toate grupele tinere) nu ajung nici la 35% din total.

„Un sistem în care aproape jumătate dintre angajați au trecut de 45 de ani și mai puțin de unul din zece are sub 35 nu are, în opinia mea, o problemă de reformă. Are o problemă demografică, care va exploda în următorii 10-15 ani, când generația de 45-64 de ani iese masiv la pensie și nu are cine să preia rolurile. Orice discuție despre eficiență ar trebui să înceapă de aici.”

Bogdan-Costin Fârșirotu, Președinte, Centrul de Formare APSAP

Mediu de reședință și tip de instituție

84,8% dintre respondenți lucrează sau locuiesc în mediul urban, față de doar 15,2% în mediul rural. Pe tip de instituție, distribuția este: 31,7% administrație centrală, 28,0% administrație locală (UAT: primării, consilii județene), 12,7% sănătate, 12,0% instituții autonome, 6,5% companii de stat, 4,7% învățământ, 4,1% ordine publică și 0,3% instituții de reglementare.

Aproape 6 din 10 respondenți lucrează așadar fie în administrație centrală, fie în administrație locală, ceea ce face ca aceste două categorii să fie cele mai relevante pentru comparațiile din secțiunea dedicată analizelor încrucișate.

Funcție, vechime și studii

Marea majoritate a respondenților, 84,0%, ocupă poziții de execuție. Doar 13,0% sunt în conducere medie și 2,7% în conducere superioară, iar 0,3% sunt aleși local. Acest dezechilibru este important: rezultatele acestui sondaj reflectă în primul rând perspectiva celor care aplică deciziile, nu a celor care le iau.

Pe vechime în sectorul public, 25,4% au între 16 și 25 de ani în sistem, 24,8% între 8 și 15 ani, 19,9% peste 25 de ani și doar 9,8% între 1 și 3 ani, respectiv 2,5% sub 1 an. Sectorul public din România, cel puțin în acest eșantion, e populat masiv de veterani: aproape 45% dintre respondenți au peste 16 ani vechime, în timp ce noii-veniți (sub 4 ani) reprezintă puțin peste 1 din 10.

Nivelul de studii este ridicat: 53,4% au studii de master, 37,9% licență și 3,8% doctorat. Practic, peste 9 din 10 respondenți au studii superioare, iar cei cu studii medii sau postliceale sunt o minoritate mică (107 din 2.169), dar suficient de numeroasă cât să permită comparații relevante, prezentate în secțiunea de analize încrucișate.

Venit și interacțiune cu cetățenii

Pe venit net lunar, 39,6% câștigă între 5.001 și 7.000 lei, 26,0% între 3.001 și 5.000 lei, 22,8% între 7.001 și 9.000 lei și doar 8,0% peste 9.001 lei. Marea majoritate a bugetarilor din acest eșantion se încadrează așadar într-o bandă de venit mediu-scăzută, sub 7.000 lei net pe lună pentru aproape 2 din 3 respondenți.

În privința interacțiunii cu cetățenii, 38,5% au contact zilnic cu publicul, iar 28,4% contact ocazional. Diferența dintre cei care interacționează zilnic cu cetățenii și cei care nu au deloc contact cu publicul se dovedește, în secțiunea de analize încrucișate, una dintre cele mai clare linii de fractură din tot sondajul, mai ales în privința sentimentului că munca proprie contribuie real la binele societății.

Ce înseamnă acest profil pentru citirea raportului

Cititorul acestui raport trebuie să țină cont de un lucru simplu: nu vorbim despre „sectorul public” ca bloc abstract, ci despre un grup foarte specific. O femeie de peste 45 de ani, cu studii superioare, vechime mare în sistem, venit sub 7.000 lei net și poziție de execuție într-o instituție din mediul urban este, statistic, respondentul tipic al acestui sondaj. Orice generalizare care ignoră acest profil riscă să distorsioneze concluziile.

Tocmai de aceea, secțiunile următoare nu se opresc la procentul general pentru fiecare întrebare, ci arată și cum diferă răspunsurile în funcție de vârstă, vechime, tip de instituție sau nivel de venit, acolo unde diferențele sunt suficient de mari încât merită menționate.

Reforma pe hârtie, realitatea de pe teren

Cine crede în reformă și cine numără doar tăierile

Întrebați direct dacă România va trece printr-o reformă reală a sectorului public sau va rămâne la reduceri de cheltuieli fără evaluare de performanță, bugetarii se împart în două tabere aproape egale, dar niciuna nu e optimistă. 32,1% cred că vor fi „mai ales reduceri de cheltuieli, fără o reformă autentică bazată pe performanță”, iar alți 31,4% văd „unele măsuri reale, dar și multe tăieri fără criterii clare”. Adunate, cele două variante sceptice trec de 63% din eșantion, așa cum arată graficul de mai jos. La polul opus, doar 17,9% cred că va avea loc o reformă reală bazată pe evaluarea performanței, iar 18,6% văd în tot procesul „o acțiune de imagine, fără schimbări structurale reale”.

Practic, pentru fiecare bugetar care crede în reformă autentică, sunt aproape trei care se așteaptă la tăieri administrative sau la teatru instituțional. Nu e un scepticism marginal, e poziția majoritară a sistemului.

Diferența pe vechime confirmă acest tipar: printre veteranii cu peste 25 ani în sectorul public, 38,2% aleg varianta cea mai sceptică (reduceri fără reformă reală), față de 28% dintre nou-veniții cu sub 4 ani vechime. Cei care au prins mai multe valuri de „reformă” în carieră sunt și cei mai puțin dispuși să creadă că următorul val va fi diferit. Simetric, doar 13,9% dintre veterani cred într-o reformă reală bazată pe performanță, față de 22% dintre nou-veniți, un decalaj de peste 8 puncte procentuale care arată cum experiența instituțională toacă optimismul.

Se adaugă și un decalaj pe funcție: personalul de execuție crede puțin mai mult în reformă reală (18,6%) decât conducerea (14,4%), iar conducerea alege mai des varianta „unele măsuri reale, dar și multe tăieri” (35,1% față de 30,7% la execuție). Diferența e mică, dar arată cine anume la vârful instituției se ferește să spună clar că nu vor fi tăieri fără fond.

Angajații din sănătate sunt cei mai sceptici dintre toate categoriile analizate: 35,3% cred că vor fi „mai ales reduceri de cheltuieli, fără o reformă autentică”, față de 31,6% în restul instituțiilor, iar doar 15,3% cred într-o reformă reală, sub media de 17,9% pe tot eșantionul. E un scepticism care se explică, probabil, prin experiența directă cu reforme anterioare din sistemul sanitar, prezentate public drept modernizare și resimțite pe teren ca simple restructurări de personal și buget.

Percepția directă asupra valului de reforme bugetare

Întrebarea care cere o descriere directă a felului în care e perceput, în realitate, valul de reforme anunțate în sectorul bugetar întărește tabloul de mai sus, cu cifre chiar mai tranșante. 35,4% văd valul de reforme „ca o simplă tăiere de cheltuieli, fără o selecție reală între oamenii competenți și cei ineficienți”, iar alți 33,1% îl văd „mai degrabă ca o reducere de costuri decât ca o reformă autentică”. Adunate, 68,5% din bugetari resping ideea că reformele anunțate ar avea vreo componentă de eficientizare bazată pe competență. Doar 22,2% văd un amestec real între reducere de costuri și eficientizare, iar variantele care descriu o reformă autentică, fie clar orientată spre competență (6%), fie „mai degrabă” autentică (3,3%), adună împreună doar 9,3% din eșantion.

Practic, pentru fiecare bugetar care crede că valul curent de reforme are o componentă reală de selecție pe competență, sunt aproape șapte care văd doar tăieri de buget îmbrăcate în limbaj de reformă. Angajații din sănătate sunt din nou cei mai sceptici pe această întrebare: 37,1% aleg varianta cea mai dură („simplă tăiere de cheltuieli, fără selecție reală”), față de 35,2% în restul instituțiilor, iar suma primelor două variante sceptice trece de 72% în sănătate.

Cei fără interacțiune directă cu cetățenii resping și mai categoric ideea de reformă autentică: doar 1,5% aleg varianta „mai degrabă ca o reformă autentică decât ca o simplă tăiere de costuri”, cea mai mică valoare din toate segmentele analizate pe această întrebare, iar 37% aleg direct „mai degrabă ca o reducere de costuri decât ca o reformă autentică”. Cei cu interacțiune zilnică cu publicul sunt puțin mai puțin sceptici, posibil pentru că văd mai des, la firul ierbii, unde reforma administrativă chiar schimbă câte o procedură.

Cine ar trebui, de fapt, eliminat

Există și o întrebare care testează direct disponibilitatea de a admite supraefective în propria instituție: ce procent din angajați ar risca să fie eliminați în cazul unei reforme profunde. Rezultatul e cel mai lipsit de ambiguitate din toată secțiunea, așa cum arată graficul de mai jos. 81,2% aleg varianta „sub 10%, instituția funcționează, în general, eficient”. Doar 13,9% admit că între 10% și 25% din personal ar fi în surplus, iar variantele mai dure (între 25% și 50%, respectiv peste 50%) adună împreună doar 4,8% din eșantion.

„Aceasta e, pentru mine, cea mai clară contradicție din tot studiul. 68,5% cred că reformele anunțate sunt tăieri fără selecție reală între competenți și ineficienți, deci presupun că există destui angajați ineficienți care ar merita dați afară și nu sunt. Dar când întrebarea ajunge la propria instituție, 81,2% spun că la ei personalul e eficient și sub 10% ar risca ceva. Supraefectivele există mereu în altă parte. Dacă fiecare crede că instituția lui e printre cele bune, rămâne o singură întrebare: unde sunt, de fapt, oamenii în plus pe care aceiași respondenți îi presupun în sistem?”

Bogdan-Costin Fârșirotu, Președinte, Centrul de Formare APSAP

Speranța instituțională

Când întrebarea se strânge de la nivel național la propria instituție, tabloul se înrăutățește. La întrebarea despre șansele ca, în perioada următoare, în propria instituție să fie implementate reforme reale (nu doar măsuri prezentate public drept reformă), 40,2% spun că șansele sunt „mai degrabă reduse” și alți 14% le văd „foarte reduse”. Adunate, 54,2% din eșantion nu cred în reforma propriei instituții. În partea optimistă, 27,7% văd șanse „mai degrabă mari” și 14% „foarte mari”, adică 41,7% din eșantion.

„Distanța dintre cei care cred în reforma propriei instituții (41,7%) și cei care cred în reforma țării (17,9%) e de peste 23 de puncte. Bugetarii dau propriei instituții șanse de peste două ori mai mari decât sectorului public în ansamblu. E o iluzie clasică de excepționalism instituțional: fiecare vede pădurea uscată, dar e convins că propriul copac e verde.”

Bogdan-Costin Fârșirotu, Președinte, Centrul de Formare APSAP

Formele versus rezultatul

Aici apare una dintre cele mai limpezi radiografii ale birocrației românești. Întrebați ce contează mai mult în instituția lor, 60,6% aleg varianta de mijloc, „atât rezultatul, cât și respectarea formelor administrative”, 21,5% spun că doar rezultatul concret contează, iar 17,9% (11,3% plus 6,6%) admit că formele domină, fie parțial, fie aproape exclusiv.

Gapul pe studii e notabil aici: 61,3% dintre cei cu studii superioare aleg varianta echilibrată „rezultat și formă”, față de doar 45,8% dintre cei cu studii medii sau postliceale (gap de 15,5 puncte procentuale). În compensație, cei cu studii medii aleg mult mai des varianta „rezultatul concret al muncii” (34,6% față de 20,8% la studii superioare). Cu alte cuvinte, angajații mai puțin școlarizați resping mai des ideea că birocrația formală ar avea vreo valoare proprie, în timp ce absolvenții de studii superioare tind să normalizeze coexistența formei cu fondul.

Corelat cu asta, la întrebarea despre frecvența cu care munca e evaluată „mai degrabă după hârtii, proceduri și aparențe decât după eficiență și rezultate”, 28,9% spun „des” și 19,5% „foarte des”. Adunate, 48,4% din bugetari simt frecvent că sunt judecați pe aparențe, nu pe rezultate. Doar 8,4% spun că asta nu se întâmplă niciodată.

„60,6% spun că la ei contează și rezultatul, și forma. Dar aproape jumătate din același eșantion simte că e evaluat des sau foarte des după hârtii și aparențe. Cele două cifre nu se împacă. Dacă rezultatul ar conta cu adevărat cât forma, nu am avea atâția oameni judecați pe aparențe. Răspunsul echilibrat mi se pare mai degrabă o formulă de politețe instituțională decât o descriere a felului în care se face evaluarea în realitate.”

Bogdan-Costin Fârșirotu, Președinte, Centrul de Formare APSAP

Conducere versus execuție, discurs versus realitate

Aproape 3 din 10 bugetari (28,6%) cred că funcțiile de conducere beneficiază „într-o anumită măsură” de avantaje disproporționate față de personalul de execuție, iar 16,4% cred asta „în mod clar”. Adunate, 45% din eșantion văd avantaje nejustificate la vârf. În replică, 26,6% spun că nu au observat astfel de avantaje și alți 26,6% cred că diferențele sunt justificate.

Aici apare un decalaj mare pe venit: printre cei cu venit sub 5.000 lei, doar 18,4% cred că diferențele de avantaje sunt justificate, față de 37% dintre cei cu venit peste 9.000 lei, un gap de 18,6 puncte procentuale. E o simetrie logică (cine câștigă mai bine tinde să justifice și avantajele structurii care îi plătește mai bine), dar arată clar că percepția despre corectitudinea sistemului depinde direct de poziția pe care o ocupă cel care răspunde, nu de vreo evaluare obiectivă a situației.

Diferența pe funcție confirmă tiparul: în rândul conducerii, 38,2% spun că nu au observat avantaje disproporționate și 36,8% că diferențele sunt justificate, adică 75% din conducere își respinge sau își justifică propriile privilegii. La execuție, doar 51,2% aleg una din aceste două variante defensive, restul (48,7%) recunoscând avantaje, într-o formă sau alta.

Legat de asta, întrebarea despre discursul oficial arată un tipar aparent contradictoriu: 26,9% observă „ocazional” o diferență între discursul oficial al conducerii și realitatea de lucru, 22,9% „rar” și 20,5% „niciodată”. Doar 29,7% (17,5% plus 12,2%) o observă des sau foarte des. La prima vedere pare o cifră relativ blândă. Dar corelată cu întrebarea despre presiunea asupra execuției, 26,8% spun că personalul de execuție muncește sub presiune „într-o anumită măsură” în timp ce conducerea e preocupată de imagine și raportări, iar 29,2% (16,6% plus 12,6%) simt asta „în mare măsură” sau „în foarte mare măsură”. Adunate, peste 56% din bugetari percep, cel puțin parțial, un dezechilibru de presiune între execuție și conducere.

„Doar 29,7% observă des o diferență între discursul conducerii și realitate, dar 45% văd avantaje disproporționate la vârf și peste 56% simt un dezechilibru de presiune între execuție și conducere. Nu poți avea, în același timp, un discurs oficial perceput ca onest și o percepție majoritară de inechitate. Una dintre cifre subestimează realitatea și cred că e cea despre discurs: oamenii vorbesc mai blând despre șefii direcți decât despre sistem.”

Bogdan-Costin Fârșirotu, Președinte, Centrul de Formare APSAP

Concursurile de fațadă și tăcerea impusă

Una dintre cele mai tranșante cifre din toată secțiunea vine la întrebarea despre concursurile organizate doar formal, cu rezultat cunoscut dinainte. 34,4% spun că da, se întâmplă „uneori”, iar 20,3% spun că se întâmplă „frecvent”, așa cum arată graficul de mai jos. Adunate, 54,7% din bugetari cred că cel puțin o parte din concursurile publice sunt teatru administrativ. Doar 26,6% spun ferm „nu”.

Practic, mai bine de jumătate din angajații bugetari cred că sistemul de recrutare pe care se bazează, teoretic, meritocrația din administrație, e compromis parțial sau frecvent. Gapul pe vechime arată o nuanță interesantă: veteranii cu peste 25 ani raportează cel mai frecvent varianta „uneori” (35,9%), dar și un procent apropiat de „frecvent” (22,7%) față de nou-veniți (22%), iar diferența cea mai mare e la varianta „nu”: 29,9% dintre nou-veniți cred că nu există concursuri de fațadă, față de doar 23,8% dintre veterani. Cei care au participat la mai multe concursuri de-a lungul carierei sunt mai puțin dispuși să creadă că procesul e curat.

La polul opus, cei cu venit peste 9.000 lei sunt mai încrezători: 33,9% spun „nu”, față de doar 24,9% dintre cei cu venit sub 5.000 lei. Diferența poate reflecta faptul că cei cu venituri mai mari au ajuns adesea în funcții prin astfel de concursuri și au un interes direct să nu le conteste validitatea.

Autocenzura profesională completează tabloul. 21,7% dintre bugetari spun că angajații evită „în foarte mare măsură” să spună deschis ce cred, de teama consecințelor profesionale, iar alți 20% spun „în mare măsură”. Adunate cu cei care spun „într-o anumită măsură” (24,5%), rezultă că 66,2% din eșantion simte, la un nivel sau altul, o presiune reală asupra libertății de expresie la locul de muncă. Doar 11,8% spun că nu există deloc autocenzură.

„Dacă 54,7% cred că există concursuri cu rezultat cunoscut dinainte și 66,2% simt presiune să nu spună ce cred, sistemul de resurse umane din administrație funcționează, în percepția propriilor angajați, pe recrutare pilotată din umbră și tăcere. Cele două cifre se susțin una pe alta. Cine intuiește cum se aranjează concursurile e și cel mai puțin dispus să vorbească, pentru că cel care le aranjează e, de multe ori, chiar șeful lui.”

Bogdan-Costin Fârșirotu, Președinte, Centrul de Formare APSAP

Administrația de azi, comparată cu acum cinci ani

Când vine vorba de evoluția generală, tonul se schimbă. 45,6% cred că administrația publică „s-a îmbunătățit ușor” față de acum cinci ani, iar 11,8% spun că „s-a îmbunătățit semnificativ”. Adunate, 57,4% din bugetari văd o evoluție pozitivă, fie ea modestă. Doar 14% (7,3% plus 6,7%) percep o deteriorare, iar 28,4% cred că situația a rămas aproximativ la fel.

Diferența pe funcție e mică (46,6% din conducere versus 45,5% din execuție aleg „s-a îmbunătățit ușor”), semn că percepția de ameliorare graduală nu e legată de poziția ierarhică, ci pare o evaluare relativ omogenă în tot eșantionul.

„Mi-e greu să împac faptul că 57,4% văd o îmbunătățire a administrației față de acum cinci ani cu faptul că 63,5% cred că viitoarea reformă va fi doar tăieri sau teatru și că 54,2% nu cred în reformă nici în propria instituție. Dacă administrația s-a îmbunătățit deja, de unde scepticismul? Explicația plauzibilă e că îmbunătățire înseamnă, pentru mulți, lucruri punctuale, o procedură simplificată, un formular online, nu o schimbare de fond.”

Bogdan-Costin Fârșirotu, Președinte, Centrul de Formare APSAP

Reorganizările simulate

Ultima piesă a puzzle-ului arată cât de multe din reorganizările anunțate ajung să nu se producă deloc. 35,3% din bugetari spun clar: „nu a existat o reorganizare reală în instituția mea”. Alți 37,5% spun că reorganizarea a fost „neutră”, fără schimbare resimțită. Doar 6,8% spun că impactul a fost pozitiv, cu activitate mai clară și mai eficientă, în timp ce 20,4% spun că activitatea a devenit „mai confuză și mai dificil de gestionat”.

Adunate, 72,8% din bugetari raportează că reorganizarea instituțională, atunci când a existat, nu a schimbat nimic sau a fost neutră. Doar 6,8% văd o schimbare reală în bine. Comparativ, procentul celor care raportează impact negativ (20,4%) e de trei ori mai mare decât al celor care raportează impact pozitiv.

„35,3% spun că nu a existat nicio reorganizare reală în instituția lor, iar 57,4% spun că administrația s-a îmbunătățit față de acum cinci ani. Rezultă că îmbunătățirea percepută nu vine din reforme sau reorganizări concrete. O cifră descrie o senzație de progres lent, cealaltă absența oricărei schimbări structurale. Împreună, arată o administrație care se simte puțin mai bine fără ca cineva să poată spune ce anume a reformat-o.”

Bogdan-Costin Fârșirotu, Președinte, Centrul de Formare APSAP

Banul public: risipă, achiziții și taxe fără rezultat

Sondajul APSAP a întrebat 2169 de bugetari, adică oamenii care lucrează în interiorul sistemului și văd cum se cheltuie banul public de aproape, nu din exterior. Răspunsurile lor nu descriu un sistem care greșește ocazional. Descriu un sistem în care risipa e recunoscută de propriii angajați ca fiind regula, nu excepția.

Fondurile europene: bani cheltuiți, rezultate care nu ajung la oameni

Întrebați dacă sumele uriașe cheltuite sau atrase de România în ultimii ani s-au tradus în rezultate concrete în instituția lor, doar 30,1% dintre respondenți spun clar da, cu sediu, dotări sau procese îmbunătățite. Alți 42,7% văd doar schimbări parțiale, sub nivelul așteptat, iar 23,3% nu văd nicio urmă a acestor bani în instituția în care lucrează.

„Aproape un sfert dintre bugetari lucrează în instituții unde, după ani de finanțări europene și naționale, nu există nicio dovadă vizibilă că banii au ajuns undeva. Nu vorbim despre cetățeni care judecă de afară, ci despre oamenii care ar trebui să vadă efectul acelor bani la propriul birou.”

Bogdan-Costin Fârșirotu, Președinte, Centrul de Formare APSAP

Graficul de mai jos arată distribuția generală a răspunsurilor. Pe categorii de studii, tabloul devine și mai clar. Cei cu studii superioare spun în proporție de 24,1% că rezultatele nu sunt vizibile în instituția lor, față de doar 8,4% dintre cei cu studii medii sau postliceale, o diferență de 15,7 puncte procentuale. Diferența nu ține de nivel de trai sau de venit, ci de poziția în organigramă. Oamenii cu studii superioare ocupă de regulă funcții care le dau acces la informații despre bugete și proiecte, deci judecata lor mai critică nu e o părere superficială, ci una informată.

Tabloul se repetă la fondurile europene, întrebate separat de cele naționale. 42% dintre respondenți spun că nu au simțit beneficii personale concrete din fondurile europene, iar alți 21,7% spun că există beneficii parțiale, dar nu le resimt direct sau constant. Doar 11,8% recunosc beneficii directe, prin proiecte, burse sau finanțări.

Pe partea profesională situația e și mai clară: 46,9% spun că nu au resimțit niciun beneficiu profesional direct din fondurile europene. Restul răspunsurilor se împart în categorii mici (participare la formare, echipamente IT, spații renovate), niciuna trecând de 11%.

„Fondurile europene sunt prezentate constant ca motor de modernizare a administrației, dar aproape jumătate dintre angajații acestei administrații spun că nu au văzut niciun beneficiu profesional din ele. Dacă nici cei din interiorul instituțiilor finanțate nu simt efectul, întrebarea legitimă, pe care o pun ca contribuabil, e cui ajung efectiv acești bani.”

Bogdan-Costin Fârșirotu, Președinte, Centrul de Formare APSAP

Pe venit, cei cu venituri sub 5.000 lei resimt cel mai puternic lipsa beneficiilor profesionale: 52,4% dintre ei spun că nu au resimțit niciun beneficiu din fondurile europene, față de 36,5% dintre cei cu venituri peste 9.000 lei, o diferență de 15,9 puncte. Fondurile europene par să ajungă mai degrabă la nivelurile mai bine plătite ale sistemului, nu la baza lui.

Tiparul se repetă și la întrebarea despre beneficiile personale ale fondurilor europene, deși diferența e ceva mai mică. Dintre cei cu studii medii sau postliceale, 56,1% spun că nu au simțit beneficii personale concrete, față de 41,3% dintre cei cu studii superioare. Cei cu studii superioare compensează parțial prin categoria beneficiilor observate la nivel de comunitate (25,1%, față de 12,1% la studii medii), ceea ce sugerează că accesul direct la proiecte europene rămâne concentrat în segmentele cu poziții și rețele profesionale mai bune.

Unde se produce risipa: consultanța, structurile inutile și softurile prost gândite

Graficul de mai jos pune întrebarea direct: unde se produce cel mai des risipa în sectorul public, cu opțiunea de a alege maximum două variante. Răspunsurile conturează o hartă clară. Pe primul loc, cu 30,6%, sunt contractele de consultanță sau servicii externe cu valoare discutabilă. Foarte aproape, cu 29,3%, e menținerea unor structuri sau posturi fără utilitate clară. Softurile și platformele informatice slab gândite adună 28,8%.

Urmează achizițiile de echipamente sau dotări cu utilitate redusă (22,7%), cheltuielile administrative disproporționate (21,8%) și proiectele de modernizare cu impact mai ales de imagine (18,6%).

Trei categorii, deci, domină clar peste 28%: consultanța externă, posturile fără rost și softurile prost gândite. Toate trei au un numitor comun, banul se duce spre furnizori sau structuri, nu spre serviciul public efectiv livrat cetățeanului.

Diferența pe studii la acest capitol e mare. Cei cu studii superioare aleg contractele de consultanță ca sursă principală de risipă în proporție de 31,6%, față de doar 12,1% dintre cei cu studii medii sau postliceale, o diferență de 19,5 puncte. Explicația probabilă ține de expunere: angajații cu studii superioare lucrează mai des în poziții unde văd direct contractele de consultanță semnate de instituție, în timp ce colegii cu studii medii nu au acces la acest tip de informație.

Diferența se inversează la achizițiile de echipamente. Aici, cei cu studii medii sau postliceale aleg această variantă în proporție de 39,3%, față de 21,8% dintre cei cu studii superioare, o diferență de 17,5 puncte. Fiecare categorie de angajați vede risipa acolo unde o întâlnește direct în activitatea zilnică, ceea ce înseamnă că suma reală a risipei percepute e mai mare decât arată oricare cifră izolată din grafic.

Achizițiile de justificare și proiectele de fațadă

Graficul de mai jos tratează un fenomen specific: proiectele care generează achiziții inutile, făcute mai ales pentru justificarea cheltuirii unor fonduri alocate. 37,4% dintre respondenți spun că acest lucru se întâmplă în mare măsură, iar 12,9% spun că se întâmplă în foarte mare măsură. Cumulat, asta înseamnă peste jumătate din bugetari (50,3%) confirmă că achizițiile de justificare sunt o practică extinsă, nu un incident izolat. Doar 11,6% spun că nu se întâmplă deloc.

„Mecanismul descris aici e inversul logicii bugetare normale. În loc ca nevoia să genereze cheltuiala, cheltuiala există deja alocată și cineva trebuie să-i găsească o justificare. Peste jumătate dintre angajații sistemului confirmă că acest mecanism funcționează activ. Nu e o bănuială de afară, e o mărturie din interior.”

Bogdan-Costin Fârșirotu, Președinte, Centrul de Formare APSAP

Întrebarea similară, dar formulată direct la nivel de instituție proprie, dă un răspuns mai temperat. 54,4% spun că nu au văzut achiziții făcute pentru a bifa indicatori de proiect, nu pentru a rezolva probleme reale, iar 22,2% spun că au văzut asta rar. Totuși, 17,5% recunosc că da, ocazional, iar 5,9% spun că da, frecvent.

Diferența dintre cele două întrebări (37,4% plus 12,9% la nivel general, contra 17,5% plus 5,9% la nivel de instituție proprie) arată un tipar comun în sondajele despre corupție și proastă administrare: oamenii cred că fenomenul e extins la nivel de sistem, dar minimizează prezența lui direct în propria instituție. Nu înseamnă că unul dintre răspunsuri e greșit, ci că percepția despre propriul loc de muncă e mai blândă decât percepția despre sistem în ansamblu. Graficul de mai jos pune această asimetrie alături de cea de la întrebările despre reformă, unde tiparul e identic, dar în oglindă: sistemul nu are șanse, instituția mea are.

Pe studii, tiparul se confirmă. Cei cu studii superioare spun „nu” la întrebarea despre achizițiile de bifare a indicatorilor în proporție de 55,3%, față de 36,4% dintre cei cu studii medii sau postliceale, o diferență de 18,9 puncte. Cu alte cuvinte, angajații cu studii medii sau postliceale sunt mult mai dispuși să recunoască prezența acestui fenomen în propria instituție decât colegii cu studii superioare.

Aceeași direcție apare și la întrebarea despre proiectele care generează achiziții inutile pentru justificarea cheltuirii fondurilor. Cei cu studii medii sau postliceale spun că fenomenul apare în foarte mare măsură în proporție de 24,3%, aproape dublu față de 12,3% la studii superioare. Angajații cu studii medii, plasați de regulă mai aproape de execuția zilnică a achizițiilor, par să vadă mai des efectul direct al acestor practici decât colegii lor cu funcții mai analitice sau de conducere.

Proiectele de imagine și modernizarea de fațadă

Un alt bloc de întrebări atinge un subiect apropiat, dar distinct: proiectele care arată bine în prezentări, dar nu produc efecte reale. 39,2% dintre respondenți spun că astfel de proiecte apar ocazional în instituția lor, iar 16,1% spun că apar des și 5,5% foarte des. Cumulat, peste 60% din bugetari confirmă că fenomenul există, măcar ocazional, în propria instituție. Doar 39,1% spun că apare rar sau niciodată.

Întrebarea complementară, despre cheltuirea banilor pe imagine și aparență de modernizare mai mult decât pe nevoi reale, arată un tipar similar. 30,5% spun că se întâmplă ocazional, 23,5% spun că se întâmplă des, iar 8,7% spun că se întâmplă foarte des. Cumulat, 32,2% din bugetari cred că aparența de modernizare primește mai multă atenție decât nevoile reale, cel puțin des sau foarte des.

„Aproape o treime dintre angajații sistemului public spun că instituția lor pune aspectul vizual înaintea nevoilor concrete, des sau foarte des. Cifra vine din interiorul instituțiilor, nu de la un observator extern, ceea ce elimină argumentul că percepția e distorsionată de lipsa de informație.”

Bogdan-Costin Fârșirotu, Președinte, Centrul de Formare APSAP

Taxe și impozite mai mari, beneficii care nu se văd

Graficul de mai jos pune întrebarea centrală a acestei secțiuni: majorarea taxelor și impozitelor din ultimul an produce efecte benefice reale pentru instituția publică în care lucrează respondentul? Răspunsul e aproape unanim negativ. 39,7% spun clar că efectele benefice nu sunt vizibile, iar 37,6% merg mai departe și spun că măsurile afectează contribuabilii fără rezultate clare. Cumulat, 77,3% din bugetari resping ideea că majorarea fiscală recentă a adus vreun beneficiu vizibil instituției lor. Doar 7,1% spun că da, în mare măsură, iar 15,5% spun că da, dar limitat.

„Peste trei sferturi dintre angajații statului, adică exact oamenii care ar trebui să fie beneficiarii direcți ai banilor colectați prin taxe mai mari, spun că nu văd niciun rezultat concret în propria instituție. Dacă nici bugetarii nu simt efectul, argumentul oficial pentru majorarea fiscală, finanțarea serviciilor publice, rămâne nesusținut chiar de baza sistemului.”

Bogdan-Costin Fârșirotu, Președinte, Centrul de Formare APSAP

Pe studii apare o diferență mare. Cei cu studii medii sau postliceale spun „da, în mare măsură” în proporție de 21,5%, față de doar 6,4% dintre cei cu studii superioare, o diferență de 15,1 puncte. Categoria cu studii medii, care ocupă de regulă poziții mai aproape de execuția directă a serviciilor publice, e semnificativ mai dispusă să creadă că taxele mai mari produc și beneficii, deși rămâne tot o minoritate.

O întrebare conexă, despre majorarea impozitului pe locuință, arată un tablou la fel de sceptic. 32,9% spun că măsura e acceptabilă doar dacă veniturile colectate se văd în servicii și investiții, adică o acceptare condiționată, nu una necondiționată. 31,4% o consideră mai degrabă o povară suplimentară, iar 28,3% o consideră o măsură nedreaptă, fără beneficii vizibile pentru contribuabili. Doar 7,5% o consideră corectă și necesară fără rezerve.

Suma celor trei categorii critice sau condiționate (32,9% plus 31,4% plus 28,3%) ajunge la 92,6% din răspunsuri. Practic, aproape întreaga populație de bugetari chestionată respinge sau condiționează dur majorarea impozitului pe locuință, iar condiția pusă de cei mai mulți dintre ei, servicii și investiții vizibile, e exact ce spun în alte întrebări că nu există.

Pe venit, cei cu peste 9.000 lei net lunar acceptă mai ușor majorarea condiționat de rezultate vizibile, 39,1% față de 27,1% la cei cu venituri sub 5.000 lei, în timp ce aceștia din urmă resping măsura direct, ca nedreaptă, în proporție de 35,6%, față de 24,3% la veniturile mari. Impozitul pe locuință e simțit ca o povară inegală, mai apăsătoare pentru cei cu venituri mici, care au și mai puține motive să creadă că vor vedea ceva în schimb.

Ajutoarele sociale: sistem privit ca prea generos sau prost administrat

Sistemul de ajutoare sociale primește o evaluare polarizată, dar cu o concentrare clară pe critică dinspre o direcție neașteptată. 44% dintre respondenți spun că sistemul e prea generos și descurajează munca în anumite situații. Alți 24,3% spun că e corect ca principiu, dar slab administrat și insuficient controlat. Doar 21,6% spun că e insuficient și nu acoperă nevoile reale ale celor mai vulnerabili, iar 10,1% îl consideră necesar și corect dimensionat.

Cumulat, 68,3% din bugetari cred fie că sistemul e prea generos, fie că e prost administrat, ceea ce arată o neîncredere puternică în modul în care statul gestionează ajutoarele sociale, indiferent de poziția ideologică din spatele acestei neîncrederi. Doar unul din zece bugetari consideră sistemul actual bine calibrat.

Reducerile de cheltuieli propuse: pensiile speciale și companiile de stat, în topul soluțiilor

Graficul de mai jos arată ce ar tăia respondenții din bugetul de stat, cu opțiunea de a alege maximum trei variante. Pe primul loc, cu 50,2%, e eliminarea pensiilor speciale sau a privilegiilor necontributive. Foarte aproape, cu 49,1%, e reformarea companiilor de stat care generează pierderi. Reducerea ajutoarelor sociale acordate nejustificat adună 35%, iar reducerea cheltuielilor administrative și a risipei din instituții 30,7%.

Reducerea numărului de posturi nejustificate din sectorul public strânge 29,2%, reducerea salariilor și sporurilor nejustificate din funcțiile privilegiate 19%, digitalizarea serviciilor publice pentru creșterea eficienței 18,3%, iar reducerea cheltuielilor militare doar 4,1%.

Ordinea contează. Bugetarii nu propun în primul rând tăieri în propriul sector (posturi, salarii, sporuri), ci vizează cu prioritate privilegiile din afara muncii lor directe, pensiile speciale și companiile de stat ineficiente. Abia pe locurile următoare apar reducerile care i-ar afecta direct sau colegii lor.

Pe studii, reformarea companiilor de stat e susținută de 50,1% dintre cei cu studii superioare, față de doar 29,9% dintre cei cu studii medii sau postliceale, o diferență de 20,2 puncte. Pe venit, tiparul se repetă: 57,4% dintre cei cu venituri peste 9.000 lei susțin reforma companiilor de stat, față de 39,7% dintre cei cu venituri sub 5.000 lei, o diferență de 17,7 puncte. Angajații mai bine plătiți și mai educați susțin mai ferm reforma structurală a companiilor de stat, în timp ce cei din zona veniturilor mici pun accent relativ mai mic pe această soluție, poate pentru că nu resimt direct impactul companiilor de stat asupra bugetului propriu.

Eficiența bugetului instituției proprii, o imagine surprinzător de pozitivă

Contrastul cel mai puternic din toată această secțiune apare la întrebarea despre eficiența bugetului propriei instituții. 52,8% dintre respondenți spun că da, fondurile sunt orientate către priorități clare și utile. Doar 5,1% spun că bugetul e cheltuit ineficient, fără rezultate proporționale. 21,5% văd atât cheltuieli justificate, cât și risipă evidentă, iar 20,6% spun că nu au suficiente informații despre bugetul instituției.

„Aceeași populație care spune că risipa e larg răspândită în sistem, consultanță discutabilă, structuri inutile, softuri prost gândite, achiziții de justificare, își evaluează propria instituție ca fiind, în majoritate covârșitoare, eficientă. Diferența nu se explică prin fapte, pentru că aceiași oameni lucrează în sistemul pe care îl critică. Se explică prin ce vede fiecare de la biroul lui și prin cât de puțin acces are la cifrele bugetului.”

Bogdan-Costin Fârșirotu, Președinte, Centrul de Formare APSAP

Apare o diferență importantă pe studii la varianta „nu am suficiente informații”. Cei cu studii medii sau postliceale aleg această opțiune în proporție de 35,5%, față de 19,8% dintre cei cu studii superioare, o diferență de 15,7 puncte. Peste o treime din bugetarii cu studii medii recunosc că nu au acces la informații despre bugetul propriei instituții, ceea ce ridică o întrebare simplă: cum poate cineva evalua eficiența unui buget despre care spune că nu știe suficient?

Acest gol de informare explică parțial și optimismul de la întrebarea anterioară. Cine nu are acces la datele bugetului nu poate identifica risipa, chiar dacă ea există, și tinde să dea un răspuns implicit favorabil sau să aleagă varianta „nu știu”.

Oamenii din sistem: epuizare, plafonare și tentația privatului

Formarea profesională, lăsată pe seama fiecăruia

Peste o treime dintre bugetari, 35,5%, nu au urmat niciun curs de formare relevant pentru activitatea lor profesională în ultimii doi ani. Alți 27,6% au făcut un singur curs. Practic două treimi din sistem au stat cel mult la un curs în doi ani, iar doar 12,1% (6,8% plus 5,3%) au trecut pragul de patru cursuri, așa cum arată graficul de mai jos. Cifra nu e o surpriză: un studiu APSAP din 2024 arăta deja că 72% dintre angajații statului nu urmaseră cursuri de formare în anii anteriori.

Diferența pe niveluri de studii e mare: printre cei cu studii superioare, 34,6% nu au făcut niciun curs, dar printre cei cu studii medii sau postliceale procentul urcă la 51,4%, o diferență de aproape 17 puncte procentuale. Cei care ar avea, teoretic, cel mai mult nevoie de formare suplimentară sunt exact cei care primesc cel mai puțin.

Pe tip de instituție diferența e și mai vizibilă: în administrația locală, 44,2% nu au făcut niciun curs, față de 28,3% în administrația centrală. Formarea profesională pare organizată în jurul centrului, nu în jurul nevoii reale de competențe la nivel local, unde interacțiunea cu cetățenii e adesea mai directă.

„Sistemul funcționează cu premisa unei birocrații tot mai complexe: digitalizare, fonduri europene, reglementări noi. Dar mai mult de o treime dintre angajați nu au primit nicio instruire relevantă în doi ani. Nu poți cere performanță și adaptare la reguli noi unor oameni cărora nu le dai mijloacele să le învețe.”

Bogdan-Costin Fârșirotu, Președinte, Centrul de Formare APSAP

Cei 12,1% care au trecut de patru cursuri într-un interval de doi ani arată, de fapt, o polarizare a accesului la formare. Nu e vorba despre o problemă generală de resurse insuficiente pentru toată lumea, ci despre o distribuție inegală: o minoritate strânge cursuri, marea majoritate rămâne la unul sau deloc. Diferența de 16,8 puncte pe nivel de studii confirmă exact acest tipar de concentrare. Pentru cine vrea să înțeleagă ce înseamnă, în termeni oficiali, un curs recunoscut, ghidul despre cursuri acreditate sau autorizate explică diferența dintre cele două noțiuni.

Reduceri de personal, mai mult pe hârtie decât în realitate

37,3% dintre respondenți spun că nu au existat reduceri de personal în instituția lor. Alți 22,9% spun că reducerile au vizat doar posturi vacante deja neocupate, fără impact real asupra efectivului. Adunate, cele două categorii înseamnă 60,2% din sistem: reduceri fără reduceri, sau deloc.

Doar 3% raportează concedieri reale ale unor persoane active. Restul reducerilor, acolo unde au existat, s-au dus fie spre pensionări și plecări voluntare (18,3%), fie spre o combinație de situații cu impact real, dar minoritar (18,5%).

Sănătatea iese în evidență: 54,5% dintre angajații din sănătate spun că nu au existat reduceri de personal, față de 34,8% în restul instituțiilor, o diferență de aproape 20 de puncte procentuale. Discursul public despre austeritate și reduceri de personal în sănătate nu se regăsește în percepția celor din interior.

„Dacă 60% din sistem spune că reducerile de personal nu au atins efectivul real și doar 3% confirmă concedieri, întrebarea e unde s-au dus reducerile bugetare anunțate public. Fie măsurile au fost cosmetice, fie percepția angajaților nu reflectă cifrele reale. În ambele cazuri, contribuabilul a plătit o reformă pe care cei din interior nu au observat-o.”

Bogdan-Costin Fârșirotu, Președinte, Centrul de Formare APSAP

Venitul care scade, dar nu pentru toată lumea la fel

31,3% spun că venitul lor lunar net nu a scăzut în ultimii doi ani. Restul, aproape 69%, au resimțit o scădere, majoritatea (18,3%) în limita a 400 lei, dar un sfert dintre ei au pierdut peste 800 lei lunar.

Nivelul de studii separă radical experiențele: printre cei cu studii superioare, 29,7% spun că venitul nu a scăzut, față de 60,7% dintre cei cu studii medii sau postliceale, o diferență de 31 de puncte procentuale, cea mai mare diferență demografică găsită pe acest subiect. Cei cu studii medii par să fi fost mult mai protejați de scăderile de venit decât colegii lor cu studii superioare, ceea ce sugerează că erodarea veniturilor a lovit disproporționat funcțiile mai calificate, unde sporurile și veniturile variabile au pondere mai mare.

Diferența pe tip de instituție confirmă tiparul: în administrația locală, 34% spun că venitul nu a scăzut, față de doar 11,9% în administrația centrală, o diferență de peste 22 de puncte. Administrația centrală pare să fi suportat cea mai mare parte a ajustărilor de venit din ultimii doi ani.

Vechimea contează și ea: nou-veniții (sub 4 ani) raportează în proporție de 46,6% că venitul nu a scăzut, față de doar 28% dintre veterani (peste 25 ani), o diferență de 18,6 puncte. Cei cu vechime mare, probabil cu sporuri și venituri mai complexe, au fost mai expuși la ajustările din ultimii doi ani.

Munca peste program și granița tot mai fragilă dintre serviciu și viață personală

Doar 9,3% dintre respondenți spun că nu răspund niciodată la telefoane sau emailuri de serviciu în afara programului. Restul, 90,7%, sunt prinși în acest tipar în diverse grade: 38,5% ocazional, la urgențe, dar 15,1% zilnic și 15,8% de mai multe ori pe săptămână. Practic 30,9% din sistem trăiește cu disponibilitate constantă sau aproape constantă în afara orelor de program.

Interacțiunea cu cetățenii amplifică fenomenul: cei cu interacțiune zilnică raportează în proporție de 24,4% că răspund zilnic la solicitări de serviciu în afara programului, față de doar 2,3% dintre cei fără interacțiune directă cu publicul, o diferență de peste 22 de puncte procentuale.

Peste jumătate (51,2%) spun că rar au trebuit să își anuleze planurile personale din cauza urgențelor de la serviciu, dar 14,1% raportează că acest lucru se întâmplă frecvent, iar 23% ocazional. Adunate, aproape 37% din sistem simte presiunea urgențelor de serviciu asupra vieții personale cu o anumită regularitate.

Rămânerea peste program e frecventă la o parte semnificativă: 8,9% zilnic sau aproape zilnic, 10,5% o dată pe săptămână, 15% de 2-3 ori pe săptămână. Adunate, o treime din angajați rămân peste program cu regularitate săptămânală.

Venitul influențează și acest tipar: printre cei cu venit sub 5.000 lei, 32,1% spun că rămân aproape niciodată peste program, față de 16,1% dintre cei cu venit peste 9.000 lei, o diferență de 16 puncte. Cei mai bine plătiți rămân mai des peste program, ceea ce sugerează fie poziții de conducere cu presiune mai mare, fie o corelație între responsabilitate și program prelungit.

Tentația privatului: intenție declarată versus acțiune reală

Aici apare una dintre cele mai clare contradicții din întreaga secțiune. Întrebați dacă ar pleca mâine în privat la același salariu, 35,5% spun da (26% probabil da, 9,5% da imediat). Dar când sunt întrebați dacă au căutat efectiv un loc de muncă în privat în ultimii 3 ani, doar 22% spun da.

Contradicția se adâncește dacă privim și percepția asupra propriilor competențe. 78,7% dintre respondenți (41,5% „da, cu siguranță” plus 37,2% „probabil da”) cred că experiența și competențele lor ar fi la fel de bine valorificate și în mediul privat. Aproape opt din zece bugetari sunt convinși că s-ar descurca în privat, dar mai puțin de unul din patru a testat, de fapt, această convingere pe piața muncii. Graficul de mai jos pune cele trei cifre una lângă alta.

„Peste o treime din sistem declară că ar accepta o mutare în privat, dar sub un sfert a făcut vreun pas concret în trei ani. Diferența de peste 13 puncte între intenție și acțiune arată o nemulțumire mai degrabă exprimată decât asumată. E ușor să spui că ai pleca. E mult mai greu să cauți, de fapt, un job.”

Bogdan-Costin Fârșirotu, Președinte, Centrul de Formare APSAP

Vechimea schimbă și aici raportul dintre încredere și pasivitate. Printre nou-veniți, 52,2% cred cu siguranță că s-ar descurca în privat, față de 31,9% dintre veterani, o diferență de peste 20 de puncte. În schimb, 16% dintre veterani cred că sunt, de fapt, mai bine valorificați în sectorul public, față de doar 6,3% dintre nou-veniți. Cu cât vechimea crește, cu atât încrederea în propria valoare pe piața privată scade, iar sistemul public devine, treptat, singura zonă de confort percepută ca realistă.

Tinerii caută activ ieșirea, veteranii nu mai încearcă

Aici diferențele demografice devin structurale, nu doar procentuale. Printre nou-veniți (sub 4 ani vechime), 38,4% au căutat un loc de muncă în privat în ultimii 3 ani. Printre veterani (peste 25 ani vechime), doar 11,3% au făcut același lucru. Diferența e de 27,1 puncte procentuale.

Pe vârstă, tiparul se repetă aproape identic: 41,4% dintre cei sub 35 ani au căutat activ un job în privat, față de doar 14,7% dintre cei de 55 ani sau peste, o diferență de 26,7 puncte.

Cele două cifre spun aceeași poveste din unghiuri diferite: cine e nou în sistem sau tânăr testează activ piața, cine are vechime mare sau vârstă înaintată a renunțat, cel puțin în proporție covârșitoare, să mai caute alternative. Nu e vorba de loialitate mai mare a veteranilor, ci probabil de o combinație între opțiuni de piață mai limitate la vârste înaintate, costuri de tranziție mai mari (pensie, vechime acumulată) și inerție.

Această combinație de cifre explică indirect de ce sistemul își pierde tinerii înainte să apuce să acumuleze experiență: cei cu potențial de mobilitate testează ieșirea activ, cei fără opțiuni rămân, indiferent de nemulțumire.

De ce rămân oamenii: stabilitate pentru tineri, obișnuință pentru veterani

Motivul principal declarat pentru rămânerea în sectorul public e stabilitatea, cu 24,5% la nivel general, urmată de obișnuință și experiența deja acumulată (22,5%) și de utilitatea publică a muncii (16,5%).

Dar structura pe vechime arată o ruptură clară de generație. Printre nou-veniți, obișnuința e motivul principal pentru doar 4,9%, în timp ce stabilitatea domină cu 31,3%. Printre veterani, obișnuința urcă la 35,6%, devenind principalul motiv de rămânere, iar stabilitatea scade la 23,4%. Diferența pe obișnuință între cele două grupuri e de 30,7 puncte procentuale, cea mai mare diferență găsită în toată secțiunea.

Pe vârstă, tiparul se confirmă: obișnuința e motiv principal pentru doar 7,1% dintre cei sub 35 ani, dar pentru 30,2% dintre cei de 55 ani sau peste, o diferență de 23,1 puncte.

Practic, cu cât un angajat stă mai mult în sistem, cu atât mai puțin motivul rămânerii ține de o alegere activă (stabilitate, utilitate, siguranță) și cu atât mai mult ține de inerție. Obișnuința nu e un motiv de reținere, e absența unui motiv. Iar când peste o treime dintre veterani spun deschis că rămân din obișnuință, sistemul recunoaște implicit că nu mai oferă motivație activă acestei categorii.

Utilitatea publică a muncii rămâne relativ constantă între cele două grupuri (17,9% la nou-veniți, 14,1% la veterani), ceea ce arată că nu sentimentul de utilitate scade cu vechimea, ci opțiunile percepute în afara sistemului. Programul mai previzibil contează de aproape patru ori mai mult pentru nou-veniți (16,8%) decât pentru veterani (4,4%), un alt semn că generația tânără din sistem caută în mod activ un echilibru între viața profesională și cea personală, în timp ce generația mai în vârstă s-a acomodat deja cu ritmul instituției.

Cât de mare trebuie să fie salariul din privat ca să convingă plecarea

35,4% spun că nu ar lua în calcul plecarea doar pentru un salariu mai mare, indiferent de mărimea creșterii. Dintre cei dispuși să ia în calcul o mutare, pragurile sunt ridicate: 24,3% ar cere peste 50% în plus, iar 23,7% ar cere între 26 și 50% în plus. Doar 3,7% ar pleca chiar și fără o creștere salarială semnificativă.

Vârsta schimbă radical rezistența la ofertă: printre cei sub 35 ani, doar 27,1% resping ideea plecării pentru salariu mai mare, față de 46,7% dintre cei de 55 ani sau peste, o diferență de aproape 20 de puncte. Tinerii au un prag de convingere mult mai jos: 24,8% dintre ei ar pleca pentru o creștere de 26-50%, comparativ cu 17,2% dintre cei peste 55 ani.

Cifrele confirmă tiparul deja văzut la căutarea activă de job: tinerii sunt mult mai deschiși financiar la o mutare, veteranii au un prag de rezistență mult mai ridicat, fie din cauza opțiunilor limitate pe piață la vârsta lor, fie din cauza costurilor de renunțare la vechime și beneficii acumulate.

Temeri financiare pentru 2026-2027: inflația, nu concedierea, e frica principală

31,3% se tem, în primul rând, că prețurile vor crește mai repede decât veniturile. 25,3% se tem că nu vor mai putea susține ratele sau cheltuielile lunare. Doar 13,8% se tem în primul rând de pierderea locului de muncă, iar 17,4% se tem de o scădere directă a salariului sau sporurilor.

Adunate, temerile legate direct de bani (inflație, rate, scădere de venit) însumează 74%, față de doar 13,8% pentru teama de a rămâne fără job. În sectorul public, unde stabilitatea locului de muncă e motivul principal de rămânere pentru aproape un sfert dintre respondenți, teama predominantă nu mai e legată de siguranța postului, ci de puterea de cumpărare.

7,1% spun că nu au temeri financiare semnificative pentru perioada 2026-2027, un procent relativ mic, care confirmă un climat general de anxietate legată de bani în rândul bugetarilor.

Persoanele fără contribuție reală: jumătate din sistem le vede, jumătate nu

45,8% spun că nu au observat în instituția lor persoane menținute în funcție fără o contribuție profesională reală. Dar 36,4% spun că există câteva astfel de cazuri, iar 15,3% spun că fenomenul e răspândit. Adunate, 51,7% din sistem confirmă, într-o formă sau alta, existența acestor situații, așa cum arată graficul de mai jos.

„Mai mulți respondenți confirmă existența colegilor fără contribuție reală decât cei care neagă fenomenul. Când peste jumătate dintre oameni observă și raportează colegi ținuți degeaba în funcție, nu mai vorbim de percepție izolată. E o problemă structurală recunoscută din interior, de cei care lucrează zilnic lângă acele persoane.”

Bogdan-Costin Fârșirotu, Președinte, Centrul de Formare APSAP

Diferența dintre administrația locală și cea centrală e mică (13,3% versus 15,8% pentru „fenomen răspândit”), ceea ce arată că problema nu ține de nivelul administrativ, ci traversează tot sistemul bugetar, indiferent de tip de instituție.

Sarcini în afara fișei postului, aproape jumătate din sistem le primește regulat

43,3% primesc ocazional sarcini care nu se regăsesc în fișa postului, iar 16,8% le primesc frecvent, de mai multe ori pe săptămână. Alți 8,7% le primesc zilnic sau aproape zilnic. Adunate, peste un sfert din sistem (25,5%) primește sarcini în afara atribuțiilor formale cu o regularitate săptămânală sau mai mare.

Doar 31,2% spun că acest lucru se întâmplă rar sau niciodată. Practic, majoritatea bugetarilor operează dincolo de limitele stricte ale fișei postului, într-o zonă informală de flexibilitate impusă, nu aleasă.

Impactul muncii asupra societății: percepția rămâne, de fapt, pozitivă

41,1% simt frecvent că munca lor are un impact pozitiv real asupra societății, iar alți 35,1% simt asta uneori. Doar 19,6% spun că impactul e rar vizibil, iar 4,2% spun că nu simt niciodată vreun efect vizibil.

„În contrast cu tonul pesimist al restului secțiunii, peste 76% dintre bugetari simt, măcar uneori, că munca lor contează. Nemulțumirea legată de venit, program și epuizare nu se transformă automat într-un sentiment de inutilitate. Mi se pare cea mai bună veste din tot studiul și, în același timp, cea mai puțin exploatată de cei care conduc instituțiile.”

Bogdan-Costin Fârșirotu, Președinte, Centrul de Formare APSAP

Interacțiunea cu cetățenii schimbă radical percepția: printre cei cu interacțiune zilnică, 53,7% simt frecvent impact pozitiv, față de doar 31,3% dintre cei fără interacțiune directă, o diferență de peste 22 de puncte. Invers, 31,7% dintre cei fără interacțiune cu cetățenii spun că impactul muncii lor e rar vizibil, față de doar 11,1% dintre cei cu interacțiune zilnică. Contactul direct cu beneficiarii muncii proprii pare să fie principalul factor care dă sens activității zilnice, mult mai mult decât salariul sau condițiile de lucru.

Barierele pentru tinerii care vor să se angajeze: posturi blocate, apoi salarii mici

40% văd lipsa posturilor vacante sau blocarea angajărilor ca principala barieră pentru tineri, urmată de salariile necompetitive (21,8%). 14,8% spun că nu există bariere semnificative.

Vârsta schimbă ordinea priorităților: printre respondenții sub 35 ani, salariile necompetitive sunt bariera principală pentru 27,6%, aproape la egalitate cu lipsa posturilor vacante (26,2%). Printre cei de 55 ani sau peste, lipsa posturilor domină clar, cu 42,5%, în timp ce salariile necompetitive scad la 20,4%. Diferența pe „lipsa posturilor” între cele două grupuri e de 16,3 puncte.

Venitul confirmă acest tipar din altă direcție: printre cei cu venit sub 5.000 lei, salariile necompetitive sunt bariera principală pentru 34% (cea mai mare pondere din tot setul de date pe acest subiect), față de doar 13% dintre cei cu venit peste 9.000 lei, o diferență de 21 de puncte procentuale. Cei plătiți mai puțin identifică salariul ca obstacol central pentru tineri, cei plătiți mai bine tind să vadă mai degrabă blocarea posturilor (46,1%) ca problemă structurală.

Practic, tinerii și cei prost plătiți simt disproporționat mai puternic problema salariilor, în timp ce veteranii și cei mai bine plătiți proiectează bariera mai degrabă spre rigiditatea organigramelor și politicile de angajare.

Angajarea tinerilor sub 30 de ani: aproape jumătate din departamente n-au angajat pe nimeni

48,2% dintre respondenți spun că în ultimii 5 ani, în departamentul lor, nu a fost angajată nicio persoană sub 30 de ani. Alți 34% raportează doar 1-2 persoane. Adunate, 82,2% din sistem a angajat cel mult 1-2 tineri într-un interval de 5 ani, la nivel de departament, așa cum arată graficul de mai jos.

Doar 5,1% raportează peste 10 angajări de tineri în acest interval, un procent marginal care sugerează concentrarea angajărilor tinere într-un număr foarte restrâns de departamente sau instituții. Tendința e veche: încă din 2024, un alt studiu APSAP arăta că doar 12% dintre angajații statului aveau sub 35 de ani.

Vârsta respondenților influențează percepția: printre cei sub 35 ani, doar 27,1% spun că nu a fost angajat niciun tânăr, față de 50,9% dintre cei de 55 ani sau peste, o diferență de 23,8 puncte. Explicația probabilă nu ține de percepții diferite asupra aceleiași realități, ci de faptul că respondenții tineri lucrează adesea chiar în departamentele unde au fost recent angajați ei înșiși, ceea ce le distorsionează în mod natural imaginea de ansamblu.

Interacțiunea cu cetățenii arată un tipar opus celui văzut la impactul muncii: departamentele fără interacțiune directă cu publicul raportează în proporție de 60,4% că nu au angajat niciun tânăr în 5 ani, față de 45% dintre cele cu interacțiune zilnică, o diferență de 15,4 puncte. Departamentele mai izolate de public par să fie și cele mai închise la reînnoirea generațională a personalului.

Coroborat cu barierele identificate mai sus (posturi blocate, salarii necompetitive), tabloul e simplu: sistemul nu doar că oferă condiții neatractive tinerilor, dar în multe departamente pur și simplu nu angajează deloc tineri de peste jumătate de deceniu.

Digitalizare pe hârtie și securitate cibernetică fantomă

Cerere mare de AI, instituții care nu pot să o susțină

Când sunt întrebați direct dacă inteligența artificială ar putea îmbunătăți activitatea instituției lor, bugetarii răspund cu prudență, dar nu cu respingere. 36,4% consideră că AI ar ajuta într-o măsură moderată, 15,9% în mare măsură și 8,9% în foarte mare măsură. Adunate, peste 61% din cei 2169 de respondenți văd un beneficiu real, cel puțin parțial, în folosirea AI la locul de muncă. Doar 13,5% resping ideea complet.

Contradicția apare când aceiași oameni sunt întrebați cât de pregătită este instituția lor pentru așa ceva. Răspunsurile se prăbușesc spre partea negativă a scalei: 32,8% spun că există doar inițiative izolate, fără direcție clară, 28,2% spun că instituția este complet nepregătită, iar 32,7% descriu o pregătire parțială, cu investiții în digitalizare care nu se traduc în capacitate reală de integrare a AI, așa cum arată graficul de mai jos. Doar 6,3% consideră instituția lor „bine pregătită”, cu infrastructură, competențe și deschidere pentru implementare.

„Aproape două treimi dintre bugetari cred că AI le-ar ușura munca, dar aproape 94% lucrează în instituții care nu au nici infrastructura, nici expertiza, nici direcția managerială pentru așa ceva. Cererea există, capacitatea nu. Discuția publică despre AI în administrație rămâne, pentru marea majoritate, o discuție teoretică, deconectată de ce se întâmplă zilnic la birou.”

Bogdan-Costin Fârșirotu, Președinte, Centrul de Formare APSAP

Când vine vorba de domenii concrete unde AI ar aduce beneficii, respondenții sunt realiști și practici, nu entuziaști necondiționat. 40,5% ar automatiza procesele repetitive (redactare de documente, procesarea solicitărilor), 23,1% ar folosi asistență virtuală pentru relația cu cetățenii, iar 19,1% ar vrea analiză de date pentru decizii mai bune privind bugetele. Dar 21,8% nu văd nicio utilitate reală a AI în instituția lor, o proporție de aproape un sfert care arată cât de departe este AI de a fi perceput ca instrument util în multe zone ale sectorului public.

Studiile și venitul despart radical percepția asupra AI

Diferența cea mai mare la această întrebare nu ține de vârstă sau de tipul instituției, ține de nivelul de studii. Dintre respondenții cu studii superioare, doar 12,4% spun că AI nu ar contribui deloc la activitatea instituției. La cei cu studii medii sau postliceale, procentul sare la 34,6%, un decalaj de 22,2 puncte procentuale. Nu e o diferență de opinie, e o diferență de expunere: cine a folosit deja instrumente digitale complexe la muncă sau în educație vede mai clar unde ar ajuta AI, cine nu a avut acest contact rămâne sceptic sau indiferent.

Același tipar apare la domeniile unde AI ar aduce beneficii. La „asistență virtuală pentru relația cu cetățenii”, cei cu studii superioare aleg această opțiune în proporție de 24%, față de doar 6,5% la cei cu studii medii sau postliceale, un decalaj de 17,5 puncte. La „automatizarea proceselor repetitive”, venitul produce un decalaj similar: cei cu venit sub 5.000 lei aleg această opțiune în proporție de 38,1%, față de 54,3% la cei cu venit peste 9.000 lei, o diferență de 16,2 puncte.

Tiparul e consistent: cine câștigă mai mult și are studii mai avansate ocupă, de regulă, poziții unde AI are aplicații mai clare (analiză, redactare, coordonare), în timp ce personalul cu venituri și studii mai modeste lucrează adesea în roluri operaționale unde legătura cu AI e mai puțin evidentă sau unde accesul la aceste instrumente e, pur și simplu, mai redus. Nu e o chestiune de intelect, e o chestiune de expunere la unelte și de tipul postului ocupat. Același decalaj de expunere l-am văzut și în studiul APSAP pe absolvenții cursului de AI, unde 72% dintre respondenți nu reușiseră încă nicio automatizare cu AI.

Pe partea de impact asupra locurilor de muncă, opiniile sunt împărțite aproape egal în patru direcții. 29,5% cred că sectorul public nu e suficient de digitalizat pentru reduceri semnificative de personal în următorii 5 ani, 29,3% cred că AI va schimba modul de lucru, nu numărul de angajați, 25,3% anticipează o reducere treptată a posturilor, iar 15,9% se așteaptă la înlocuiri semnificative. Nu există un consens, dar peste 41% din bugetari (cei care aleg reducere treptată sau înlocuire semnificativă) consideră că AI va afecta concret ocuparea forței de muncă din sectorul public, o proporție deloc marginală pentru un domeniu unde stabilitatea locului de muncă e principalul argument de rămânere în sistem.

Interesant e că cele două tabere ale scepticismului privind reducerile de personal se sprijină pe argumente diferite. Un sfert din respondenți cred pur și simplu că administrația românească e prea puțin digitalizată pentru ca AI să aibă vreun impact structural în orizontul de 5 ani, ceea ce e coerent cu tot ce arată restul acestui bloc de întrebări despre dosare fizice și birocrație dublată. Ceilalți cred, în schimb, că AI ar putea funcționa bine în sectorul public, dar fără să elimine posturi, ci doar schimbând conținutul muncii zilnice. Cele două explicații conduc la aceeași concluzie practică, fără concedieri masive, dar din motive opuse: una pesimistă în privința capacității instituționale, alta optimistă în privința adaptării muncii la tehnologie.

Digitalizarea care dublează, nu simplifică, munca

Aici apare unul din cele mai clare semnale de disfuncție din tot sondajul. Întrebați cât de des digitalizarea înseamnă, de fapt, birocrație dublată (același document, și pe hârtie, și electronic), 32,3% răspund „des” și 27,5% „foarte des”, așa cum arată graficul de mai jos. Adunate, aproape 60% din bugetari trăiesc frecvent această dublare a muncii. Doar 3,7% spun că nu se întâmplă niciodată.

„Digitalizarea, gândită să reducă munca administrativă, a devenit pentru majoritatea respondenților o sarcină în plus peste cea de pe hârtie. Nu înlocuiește procesul vechi, îl completează. Bugetarul obișnuit nu are un sistem digital care să înlocuiască hârtia, are două sisteme paralele de care trebuie să se ocupe simultan.”

Bogdan-Costin Fârșirotu, Președinte, Centrul de Formare APSAP

Când sunt întrebați direct cum apreciază, „în mod real”, digitalizarea din instituția lor, 52,9% aleg varianta cea mai moderată: există progrese, dar predomină soluțiile incomplete. Dar restul răspunsurilor sunt sumbre: 18,9% spun că digitalizarea este „mai degrabă de fațadă, fără schimbări profunde”, 14,3% spun că este „în mare parte formală și generează birocrație digitală”, iar doar 13,9% consideră că digitalizarea este reală și reduce clar volumul de muncă inutilă. Practic, o treime dintre bugetari (33,2%) descriu digitalizarea din instituția lor ca fiind fațadă sau generatoare de birocrație suplimentară, nu ca progres.

Evaluarea procesului pe ultimii 2-3 ani confirmă acest tablou. 36% văd progrese vizibile, dar cu lacune importante, 34,4% descriu impactul ca „modest”, 13% ca „slab” și 5,8% ca „foarte slab”, cu mențiunea explicită că noile soluții informatice au creat mai multă birocrație decât eficiență. Doar 10,8% descriu o digitalizare „foarte bună”, cu activitate simplificată vizibil și dependență redusă de hârtie. Suma celor care descriu digitalizarea ca modestă, slabă sau contraproductivă trece de jumătate din respondenți.

Dosarul cu șină, încă standard în 2026

Poate cea mai concretă dovadă a digitalizării incomplete e persistența dosarului fizic. Întrebați dacă mai folosesc dosarul cu șină și semnătura olografă pentru documente care există deja și în format digital, 48,6% răspund „da, constant” și 40,4% „da, parțial, anumite categorii de documente sunt încă obligatoriu pe hârtie”, așa cum arată graficul de mai jos. Împreună, aproape 89% din bugetari încă manevrează dosare fizice pentru documente care au deja un echivalent electronic. Doar 4,1% lucrează exclusiv digital.

„În 2026, după mai bine de un deceniu de discurs despre digitalizare și cu fonduri europene dedicate exact acestui obiectiv, nouă din zece funcționari încă țin dosare cu șină pentru documente care există deja în format digital. Nu e o instituție izolată sau o categorie marginală de documente. E practica dominantă.”

Bogdan-Costin Fârșirotu, Președinte, Centrul de Formare APSAP

Cifra confirmă, din interiorul instituțiilor, ce spuneau cetățenii în studiul APSAP din iulie 2026 despre dosarul cu șină: peste 8 din 10 respondenți de acolo stătuseră la coadă la ghișeu în ultimul an. Aceeași hârtie e văzută de la ambele capete ale ghișeului.

Timpul pierdut zilnic cu sarcini automatizabile (introducere de date, semnări, ștampilări, copierea informațiilor între sisteme) confirmă costul acestei duplicări. 26,5% pierd sub 30 de minute pe zi, dar 25,1% pierd între 30 de minute și o oră, 23,2% între 1 și 2 ore, 11,6% între 2 și 3 ore, iar 13,6% pierd peste 3 ore zilnic cu asemenea sarcini. Asta înseamnă că aproape 25% din bugetari pierd cel puțin 2 ore pe zi cu muncă mecanică, repetitivă, care ar putea fi automatizată integral. Pe o zi de lucru de 8 ore, e o pătrime din timp cheltuit pe copiere și ștampilare, nu pe activitatea de bază a postului.

În privința obstacolelor care împiedică digitalizarea instituțiilor publice, bugetarii pun pe primul loc lipsa bugetului pentru investiții în tehnologie (48,9%), urmată de cadrul legislativ care impune încă folosirea documentelor fizice (30,5%) și de sistemele informatice vechi sau incompatibile între instituții (29,3%). Rezistența angajaților la schimbare e menționată de 27,5%, dar apare abia pe locul patru, sub cauzele structurale. Lipsa unei viziuni și a unei strategii clare la nivelul conducerii e aleasă de 22,4%, iar lipsa formării personalului de 21,8%. Practic, bugetarii nu văd problema principală la ei înșiși, o văd la buget, la legislație și la infrastructura veche.

Securitate cibernetică: o treime nu are nicio idee

Aici sondajul scoate la iveală o vulnerabilitate structurală serioasă, vizibilă în graficul de mai jos. Întrebați cum apreciază nivelul de securitate cibernetică al instituției lor, 35% aleg „ridicat”, cu politici clare, echipamente actualizate și proceduri respectate, dar 32,6% aleg „mediu”, cu măsuri existente, dar și lacune evidente, iar 22% răspund direct „nu știu, nu am suficiente informații”. Doar 10,3% descriu nivelul ca „scăzut”, cu instituția vulnerabilă și fără cultură reală de securitate cibernetică.

Faptul că 22% din bugetari nu au nicio informație despre măsurile de securitate din propria instituție e, în sine, un semnal de alarmă. Nu e vorba de opinie negativă, e vorba de absență totală de comunicare pe acest subiect în aproape un sfert din instituțiile analizate.

Întrebarea despre procedura de raportare a unui incident de securitate cibernetică arată aceeași fractură. 48,5% știu cui trebuie să raporteze în interiorul instituției, dar doar 14,2% știu atât procedura internă, cât și instituțiile competente la nivel național. 22,3% știu doar parțial procedura, iar 15% nu știu deloc cui trebuie să raporteze. Practic, peste o treime din bugetari (37,3%) nu ar ști exact ce să facă în cazul unui incident real de securitate cibernetică, fie pentru că nu știu deloc, fie pentru că știu doar parțial.

„Aproape 40% dintre bugetari nu cunosc complet procedura de raportare a unui incident cibernetic, în timp ce discuția publică despre reziliența digitală a statului nu se mai oprește. Măsurile există pe hârtie. Cunoașterea lor practică, la nivelul angajatului obișnuit, rămâne fragmentară.”

Bogdan-Costin Fârșirotu, Președinte, Centrul de Formare APSAP

Când vine vorba de aplicarea efectivă a măsurilor de securitate, 45,9% spun că există măsuri clare aplicate constant, dar 23% răspund „nu știu”, 20,5% spun că măsurile există, dar aplicarea e neuniformă, 5,3% spun că nu există măsuri reale, iar alți 5,3% spun că măsurile există doar formal, pe hârtie, cu aplicare slabă. Adunând categoriile de incertitudine și disfuncție (nu știu, parțial, formal, inexistent), ajungem la 54,1% din bugetari care nu pot confirma cu certitudine că instituția lor aplică real măsuri de securitate cibernetică. Pentru cine vrea să înțeleagă vocabularul din spatele acestor întrebări, de la incident la CSIRT, dicționarul de termeni de securitate cibernetică explică noțiunile pe înțelesul oricui.

UAT-urile administrației locale, rămase mult în urmă la securitate

Diferența cea mai mare din tot acest bloc de întrebări apare între administrația locală (UAT) și administrația centrală, la percepția nivelului de securitate cibernetică. Doar 24,5% din bugetarii din UAT-uri descriu nivelul de securitate al instituției lor ca „ridicat”, față de 48,5% în administrația centrală, un decalaj de 24 puncte procentuale. Practic, administrația centrală raportează un nivel de securitate cibernetică de aproape două ori mai bun decât cel perceput în primării, consilii județene și alte structuri locale.

Aceeași fractură apare la aplicarea efectivă a măsurilor de securitate. 33,6% din angajații din UAT-uri spun că instituția lor aplică măsuri clare, aplicate constant, față de 57,4% în administrația centrală, un decalaj de 23,8 puncte. Diferența nu e una de percepție subiectivă, e consistentă pe ambele întrebări și arată o disparitate reală de resurse și de capacitate tehnică între nivelul local și nivelul central.

Venitul produce decalaje similare, deși de mai mică amploare, pe aceleași întrebări. La nivelul de securitate cibernetică perceput ca „ridicat”, cei cu venit sub 5.000 lei raportează 26,6%, față de 50,9% la cei cu venit peste 9.000 lei, un decalaj de 24,3 puncte. La aplicarea măsurilor clare de securitate, diferența e de 23 puncte între aceleași categorii de venit (35,7% față de 58,7%). Venitul corelează, aici, cu poziția în ierarhie și cu tipul instituției: veniturile mari se găsesc mai des în administrația centrală sau în poziții de conducere, unde informația despre măsurile de securitate circulă mai bine.

La procedura de raportare a incidentelor, decalajul de venit e mai mic, dar în aceeași direcție: 39,2% din cei cu venit sub 5.000 lei știu cui trebuie să raporteze, față de 58,7% la cei cu venit peste 9.000 lei, un decalaj de 19,5 puncte.

„Securitatea cibernetică a statului depinde, practic, de venitul și de tipul instituției în care lucrezi. Un funcționar dintr-o primărie mică, cu venit modest, are șanse aproape la jumătate să știe ce se întâmplă în caz de atac față de un coleg din administrația centrală. Vulnerabilitatea nu e distribuită uniform, e concentrată exact acolo unde capacitatea de reacție e mai slabă.”

Bogdan-Costin Fârșirotu, Președinte, Centrul de Formare APSAP

Instruirea, cerută aproape unanim, dar fără urgență reală

Aproape toți respondenții (89,2%) consideră necesară extinderea programelor de instruire pentru funcționarii publici în domeniul tehnologiilor digitale și al AI, dar distribuția arată o urgență moderată: 50,1% spun că e utilă, dar nu urgentă, iar doar 39,1% o consideră o prioritate urgentă. Doar 5,3% spun că aceste competențe nu sunt relevante pentru majoritatea posturilor și 4,7% consideră suficient nivelul actual de instruire. Cererea de instruire se vede și în oferta pieței: programele de securitate cibernetică autorizate de DNSC și cursul de utilizare a inteligenței artificiale sunt, în 2026, printre cele mai solicitate de companii și de profesioniști, nu doar de instituții.

Consensul aproape unanim privind nevoia de instruire coexistă cu utilizarea, încă redusă, a instrumentelor AI concrete în activitatea zilnică. Doar 13,7% folosesc instrumente precum ChatGPT, Claude sau Gemini zilnic sau aproape zilnic, iar 17,4% de câteva ori pe săptămână. 42,1% le folosesc rar, ocazional sau experimental. Mai grav, 16,8% nu le folosesc niciodată, deși au acces la ele, iar 10% nu le folosesc pentru că utilizarea lor este interzisă sau blocată de instituție.

Adunând ultimele două categorii, 26,8% din bugetari fie nu folosesc AI din lipsă de interes sau obișnuință, fie sunt blocați instituțional de la a o folosi. Practic, un sfert din personalul bugetar românesc trăiește într-un mediu de lucru unde AI nu e o opțiune reală, indiferent de dorința personală.

Dacă ar avea acces la un asistent AI aprobat de instituție, prioritățile sunt clare și practice: 45,1% l-ar folosi pentru căutare rapidă în legislație, 40,2% pentru redactarea documentelor, 30,9% pentru analiza datelor și generarea de statistici. Doar 10% spun că nu ar folosi un astfel de asistent. Cererea practică e mare și concentrată pe sarcinile cele mai consumatoare de timp din administrație, exact acolo unde sondajul arată, la întrebările despre timpul pierdut zilnic, cele mai mari pierderi de eficiență.

Răspunsurile despre asistentul AI arată și o ordine de priorități care spune ceva despre natura muncii bugetare curente. Căutarea în legislație și redactarea documentelor domină lista, ceea ce înseamnă că marea majoritate a timpului instituțional se duce încă pe interpretarea de text normativ și pe scrierea de acte, nu pe analiză sau pe interacțiune directă cu cetățeanul. Doar 12,9% ar folosi un asistent AI pentru răspunsuri automate la solicitările cetățenilor, ceea ce arată că zona cea mai vizibilă public a activității administrative nu e percepută de bugetari drept prioritară pentru automatizare, cel puțin nu încă.

Punerea cap la cap a acestor cifre arată două viteze paralele în administrația publică românească. Pe de o parte, există o cerere reală, articulată clar de respondenți, pentru instrumente AI care să reducă timpul pierdut cu sarcini mecanice: căutare în legislație, redactare de documente, analiză de date. Pe de altă parte, infrastructura instituțională (securitate cibernetică necunoscută pentru o treime din angajați, dosare fizice păstrate pentru aproape toate documentele, digitalizare care dublează munca) nu e pregătită să susțină nici măcar instrumentele digitale de bază, cu atât mai puțin AI.

Decalajul dintre administrația centrală și cea locală la securitate cibernetică (24 puncte procentuale) arată că această fractură nu e uniformă, ci concentrată exact în structurile cu cea mai directă legătură cu cetățeanul, primăriile și instituțiile locale unde românul obișnuit își depune, de fapt, cererile și actele. Personalul recunoaște nevoia de digitalizare reală și de AI, vede clar unde ar ajuta și cere instruire, aproape unanim. Instituțiile, în schimb, rămân dependente de dosare fizice, dublează munca digitală cu munca pe hârtie și nu au clarificat nici măcar procedurile de bază de securitate cibernetică pentru propriul personal. Între discursul despre transformarea digitală a statului și experiența zilnică a bugetarului care completează același formular de două ori, distanța rămâne considerabilă.

Cine mai are încrederea bugetarilor

Armata și NATO conduc, partidele stau ultimele

Dintre toate instituțiile testate în sondaj, Armata este singura care obține un scor net pozitiv de încredere printre cei 2169 de bugetari chestionați. 32,5% dintre respondenți spun că au încredere ridicată sau foarte ridicată în Armată, față de 29,4% care spun că au încredere scăzută sau foarte scăzută, un net de plus 3,1 puncte. E o poziție singulară: nicio altă instituție din listă nu trece în teritoriu pozitiv.

NATO vine imediat după, cu 29,4% încredere ridicată sau foarte ridicată și 32,7% încredere scăzută sau foarte scăzută (net minus 3,3). Practic Armata și NATO formează un grup separat, la distanță de tot restul.

La polul opus, partidele politice ating un rezultat pe care rareori îl vezi într-un sondaj: 56,8% dintre bugetari spun că au încredere foarte scăzută în partide, iar alți 22,6% spun încredere scăzută. Adunate, 79,4% resping practic ideea de a avea încredere în partide. Doar 3,9% declară încredere ridicată sau foarte ridicată, față de 32,5% pentru Armată, așa cum arată graficul de mai jos. E o cifră de erodare totală a credibilității clasei politice, în percepția funcționarilor publici.

Parlamentul stă la fel de rău: 65,8% încredere scăzută sau foarte scăzută, doar 8% încredere ridicată sau foarte ridicată, net minus 57,8. Presa vine imediat în urmă, cu net minus 51,7 (60,4% încredere scăzută, doar 8,7% încredere ridicată). Ordinea seamănă cu cea găsită în studiul APSAP din mai 2026 despre încrederea în instituții, realizat mai ales pe respondenți din mediul privat: și acolo Armata și BNR erau în topul încrederii, iar Parlamentul și Guvernul la coadă. Diferența e că bugetarii, care lucrează chiar pentru statul pe care îl evaluează, sunt și mai reținuți decât contribuabilii din privat.

Practic, în josul clasamentului stau exact instituțiile care ar trebui să reprezinte legătura dintre cetățean și decizia publică: partidele care aleg guvernele, parlamentul care face legile, presa care ar trebui să informeze. Toate trei sunt respinse masiv de bugetari.

La Parlament, diferența dintre venituri arată o direcție interesantă. Bugetarii cu venit sub 5000 lei declară 43,3% încredere foarte scăzută, iar cei cu venit peste 9000 lei doar 31,3%. Dar cei cu venituri mari compensează prin poziția de mijloc, nu prin încredere ridicată: 30,9% dintre ei aleg „medie”, față de 23,2% la cei cu venit mic. Practic banii nu cumpără încredere în Parlament, doar reduc intensitatea respingerii.

La Curtea de Conturi apare un tipar similar. Respondenții cu venit peste 9000 lei declară 47,4% încredere medie, cu mult peste cei cu venit sub 5000 lei (36,9%), și au un procent de „foarte scăzută” mai mic (10% față de 21,5%). Nivelul de studii produce un gap comparabil: 41% dintre cei cu studii superioare aleg „medie”, față de 29,9% la cei cu studii medii sau postliceale, care se orientează mai mult spre extreme, atât spre foarte scăzută (25,2%), cât și spre foarte ridicată (7,5%).

Președintele și guvernul, tot în zona neagră

Președintele României primește 49,4% încredere scăzută sau foarte scăzută și doar 18% încredere ridicată sau foarte ridicată, net minus 31,4. Foarte scăzută izolat este cea mai frecventă opțiune, cu 29,9%.

Prim-ministrul stă puțin mai bine ca scor net (minus 28,2 față de minus 31,4 la Președinte), dar are cea mai mare pondere de „foarte scăzută” dintre executiv și instituțiile de vârf, 30,8%. Practic diferența dintre Președinte și Prim-ministru e mică și nesemnificativă statistic în termeni de percepție generală, ambii primesc de la bugetari un vot de blam.

Instituțiile anticorupție, peste cele alese prin vot

DNA are 22,8% încredere mare și 41% încredere mică (net minus 18,2). DIICOT are net minus 13,9. Amândouă sunt instituții de urmărire penală, cu reputație publică volatilă în România, și totuși ies mai bine decât Parlamentul (minus 57,8) sau Președintele (minus 31,4), instituții care ar trebui, teoretic, să beneficieze de legitimitatea votului.

„Bugetarii au mai multă încredere într-un parchet specializat decât în forul legislativ ales prin vot direct. E o contradicție greu de trecut cu vederea: mecanismul democratic clasic, alegeri și reprezentare parlamentară, e cotat mai prost decât instituțiile tehnice de control.”

Bogdan-Costin Fârșirotu, Președinte, Centrul de Formare APSAP

Curtea de Conturi, mai credibilă decât BNR

Curtea de Conturi, o instituție cu funcție tehnică de audit, obține net minus 11,8, mai bine decât Banca Națională a României, care are net minus 16,7.

„BNR garantează stabilitatea monedei și supraveghează sistemul bancar, cu o independență consacrată, dar bugetarii au mai multă încredere într-un organism de control al cheltuielilor publice decât în banca centrală. Diferența nu e mare, dar ordinea ar trebui, logic, să fie inversă, dată fiind vizibilitatea și rolul economic mai direct al BNR.”

Bogdan-Costin Fârșirotu, Președinte, Centrul de Formare APSAP

CSM și Avocatul Poporului, sub instanțele pe care le supraveghează

Curtea Constituțională (net minus 37,4), Avocatul Poporului (net minus 37,1) și Consiliul Superior al Magistraturii (net minus 36,7) formează un cluster de neîncredere aproape identică, la câteva zecimi distanță unul de altul. Instanțele judecătorești obișnuite (net minus 29,8) și ICCJ (net minus 28,7) sunt cotate mai bine.

„Instanțele obișnuite și ICCJ ies mai bine decât organismele care ar trebui să le garanteze independența, CSM, sau care veghează asupra drepturilor cetățenilor, Avocatul Poporului. Structurile de supraveghere a justiției sunt cotate mai prost decât justiția pe care o supraveghează.”

Bogdan-Costin Fârșirotu, Președinte, Centrul de Formare APSAP

Instituțiile de forță și cele economice, undeva la mijloc

Poliția Română are net minus 6,8, mult mai bine decât instanțele sau CSM. Uniunea Europeană stă la net minus 7,5, apropiat de Poliție, ceea ce arată că bugetarii separă clar instituțiile europene de instituțiile politice românești, chiar dacă nu le acordă încredere masivă.

La Armată, singura instituție cu net pozitiv, se vede totuși o diferență pe studii: cei cu studii medii sau postliceale au 24,3% încredere foarte scăzută, față de doar 12,9% la cei cu studii superioare, dar au și 14% încredere foarte ridicată, față de 11,1%. La fel ca în cazul NATO, respondenții cu studii mai puține sunt mai polarizați în privința Armatei, cei cu studii superioare se adună mai mult spre poziția de mijloc (38,6%).

La Poliția Română, diferența pe funcție e mică, dar există: cei din funcții de conducere declară 10,3% încredere foarte ridicată, față de 6% la cei din execuție. Același tipar apare la DNA (10,3% față de 5,4%) și la Curtea de Conturi (10,1% față de 5,6%). Bugetarii din funcții de conducere par constant mai dispuși să acorde încredere maximă instituțiilor de control și de forță decât cei din execuție, deși diferențele nu ajung la nivelul unor decalaje mari.

Studiile schimbă radical percepția despre NATO

Cea mai mare diferență demografică din tot blocul de întrebări despre încredere apare la întrebarea despre NATO, în funcție de nivelul de studii. Respondenții cu studii superioare declară 38,7% încredere medie, dar cei cu studii medii sau postliceale declară doar 22,4%, un gap de 16,3 puncte procentuale. Mai relevant, la extremele scalei: cei cu studii medii au 28% încredere foarte scăzută în NATO, față de 15,5% la cei cu studii superioare, dar și 14% încredere foarte ridicată, față de 10% la cei cu studii superioare. Practic respondenții cu studii mai puține sunt mai polarizați față de NATO, mai mulți resping total ideea, dar și mai mulți o susțin total, în timp ce cei cu studii superioare se grupează mai mult spre poziția medie.

Venitul desparte percepția despre lideri politici

La întrebarea dacă liderii politici urmăresc interesul național sau interese proprii, diferența pe studii e de 16,3 puncte pentru opțiunea „în principal păstrarea puterii, a pozițiilor și a imaginii externe”: 34,1% dintre cei cu studii superioare aleg această variantă critică, față de doar 17,8% dintre cei cu studii medii sau postliceale. Cei cu studii medii optează în schimb mai des pentru „în principal interesul național” (19,6% față de 6,4% la cei cu studii superioare). Bugetarii cu pregătire superioară sunt considerabil mai sceptici cu privire la motivațiile clasei politice.

Venitul arată un tipar similar la interpretarea intențiilor liderilor politici: cei cu venit sub 5000 lei aleg mai des varianta cea mai critică („interese politice și de imagine externă”, 34,4%) decât cei cu venit peste 9000 lei (29,6%), dar cei cu venit mare aleg de două ori mai des varianta echilibrată „atât interesul național, cât și interese politice” (26,1% față de 18,9%). Bugetarii cu venituri mici tind spre poziții mai tranșante, fie critice, fie loiale, mai rar spre nuanță.

Vârsta desparte percepția despre Curtea Constituțională

La întrebarea despre Curtea Constituțională, respondenții sub 35 de ani declară 23,8% încredere foarte scăzută, față de 39,5% la cei de 55 de ani și peste, un gap de 15,7 puncte. În același timp, tinerii sub 35 de ani au mai multă încredere ridicată (16,2%) și foarte ridicată (11,4%) decât cei peste 55 de ani (9,8% și 4,5%). Practic bugetarii tineri au o percepție mai favorabilă a Curții Constituționale decât cei mai în vârstă, tipar diferit de ce se vede la alte instituții, unde vârsta nu produce diferențe la fel de mari.

Venitul influențează și încrederea în Președinte și BNR

La întrebarea despre Președinte, respondenții cu venit sub 5000 lei declară 35,2% încredere foarte scăzută, față de doar 19,1% la cei cu venit peste 9000 lei, un gap de 16,1 puncte. Tiparul se repetă la BNR: 25,9% dintre cei cu venit mic declară încredere foarte scăzută, față de 10% dintre cei cu venit mare, gap de 15,9 puncte. Bugetarii cu venituri mai mici sunt sistematic mai neîncrezători în instituțiile de vârf ale statului și în banca centrală, indiferent de instituția analizată.

Politica externă: interesul economic bate alianțele

La întrebarea despre prioritățile politicii externe (maximum două opțiuni), răspunsul cel mai frecvent este „promovarea intereselor economice românești în exterior”, cu 38,5%, urmat de „întărirea securității frontierelor și apărarea suveranității”, cu 33,8%. Semnificativ, un sfert dintre bugetari (25%) spun direct că nu sunt interesați de subiect, o proporție apropiată de cea care alege integrarea europeană (24,1%). Consolidarea relației cu SUA și NATO strânge doar 12,2%, mult sub interesul economic sau securitatea frontierelor, ceea ce arată că bugetarii pun pragmatismul economic și securitatea națională înaintea parteneriatelor strategice explicite.

Vârsta produce aici una dintre cele mai mari diferențe din tot chestionarul pe acest subiect: 31% dintre respondenții sub 35 de ani spun că nu sunt interesați de politica externă, față de 18,3% dintre cei de 55 de ani și peste, un gap de aproape 13 puncte. Studiile arată o diferență similară, de 16 puncte, între cei cu studii superioare (24,2% neinteresați) și cei cu studii medii sau postliceale (40,2% neinteresați).

Suveranitatea, o percepție de mijloc, nu de extremă

Doar 24,3% dintre bugetari cred că România își exercită în mare măsură suveranitatea și independența. Cea mai mare parte, 32,4%, aleg poziția de mijloc: „suverană formal, dar unele decizii importante sunt influențate extern”. Adunând variantele care indică suveranitate limitată sau puternic afectată, 37,8% dintre respondenți consideră că suveranitatea reală a României este compromisă în diverse grade. Distribuția arată o populație divizată mai degrabă între nuanțe de scepticism decât între poziții radicale.

Ucraina: prudență, nu implicare

Doar 7% dintre bugetari susțin „sprijin ferm pentru Ucraina, inclusiv susținere militară dacă e necesar”, cea mai puțin populară dintre toate opțiunile. În contrast, 35,9% aleg „o poziție prudentă, axată în primul rând pe protejarea intereselor și securității României”, cea mai frecventă alegere. Alți 16,1% cred că România ar trebui să se distanțeze cât mai mult de conflict, iar 15,2% preferă o implicare minimă, limitată la obligațiile internaționale esențiale. Adunate, poziția prudentă și cele două variante de distanțare sau implicare minimă strâng peste 67% dintre respondenți, semn că majoritatea bugetarilor optează pentru o poziție rezervată față de conflictul din Ucraina, nu pentru angajament activ.

Vot: aproape jumătate ar repeta alegerea din 2025

48,2% dintre bugetari spun că ar vota la fel ca în 2025 dacă alegerile prezidențiale ar avea loc astăzi, iar 35,5% spun că ar vota diferit. Diferența e notabilă mai ales pentru o instituție (prezidențială) care primește un net de minus 31,4 la întrebarea despre încredere. Bugetarii pot exprima neîncredere generală în funcția prezidențială și, în același timp, susține consecvent alegerea electorală făcută, cele două lucruri nu sunt neapărat contradictorii, dar arată o distincție clară între evaluarea instituției și fidelitatea față de votul propriu.

Comasarea comunelor: sprijin majoritar, cu rezerve

34,8% dintre bugetari susțin fără rezerve reducerea numărului de comune prin comasare, invocând lipsa de viabilitate administrativă și economică a multor unități. Alți 28,2% susțin comasarea doar în anumite cazuri, condiționat de un prag minim de populație sau resurse. Adunate, 63% sprijină într-o formă sau alta reducerea numărului de comune. Doar 20,4% se opun explicit, invocând identitatea locală și accesul cetățenilor la servicii publice. E un subiect administrativ pe care majoritatea bugetarilor pare dispusă la o reformă structurală, chiar dacă opiniile diferă în privința ritmului și condițiilor.

Administrația centrală respinge Parlamentul mai dur decât administrația locală

Dintre bugetarii care lucrează în administrație centrală, 41,4% declară încredere foarte scăzută în Parlament, față de 33,4% dintre cei din administrație locală (UAT). Diferența e simetrică la Curtea de Conturi, unde bugetarii din administrația centrală au 18,5% încredere foarte scăzută, față de 14% în administrația locală. Cei care lucrează mai aproape de centrul decizional par mai critici la adresa instituțiilor centrale, nu mai îngăduitori, cum s-ar putea presupune.

Tabloul de ansamblu

Ierarhia încrederii, așa cum reiese din întregul bloc de întrebări, pune Armata și NATO singure în zona pozitivă sau apropiată de echilibru, urmate de un grup de instituții tehnice (Poliție, UE, Curtea de Conturi, DIICOT, BNR, DNA) cu deficite moderate de încredere, apoi executivul și președinția cu deficite mari, și în final Parlamentul, presa și partidele politice, cu deficite masive de peste 50 de puncte. Graficul de mai jos ilustrează exact acest tipar, prin scorul net al fiecărei instituții: instituțiile de apărare și alianțele externe sus, clasa politică și presa jos, cu restul instituțiilor înșirate între cele două extreme.

10 fracturi ascunse în sectorul public

Media pe 2169 de bugetari ascunde tot atâtea sisteme diferite câte grupuri există în interiorul lor. O femeie de la ghișeu nu trăiește aceeași instituție cu un director din administrația centrală, iar un angajat cu 2 ani vechime nu vede același sector public ca un veteran cu 25 de ani în spate. Secțiunea de față izolează 11 diferențe demografice din datele sondajului, fiecare peste pragul de relevanță statistică, pentru a arăta unde se rup liniile de falie ale sistemului: pe gen, pe vârstă, pe mediul de reședință, pe tipul de instituție, pe domeniul de activitate, pe funcție, pe vechime, pe studii, pe venit și pe frecvența contactului cu cetățenii.

1. Gen: femeile nu știu dacă instituția lor are reguli de securitate cibernetică

Când sunt întrebați dacă instituția aplică măsuri clare de securitate cibernetică, 26,0% dintre femei răspund „nu știu”, față de doar 10,1% dintre bărbați, o diferență de 15,9 puncte procentuale. Nu este o diferență de opinie, ci de acces la informație: unul din patru bugetari femeie pur și simplu nu are habar dacă instituția în care lucrează are proceduri de securitate cibernetică, în timp ce la bărbați proporția scade la unu din zece.

Discrepanța se regăsește și în modul de lucru zilnic. La întrebarea despre locul din care se desfășoară activitatea, 86,9% dintre femei lucrează exclusiv de la sediu, față de 74,7% dintre bărbați, o diferență de 12,2 puncte. Bărbații au acces de peste două ori mai mare la muncă preponderent de la sediu combinată cu telemuncă parțială (24,3% față de 12,1%).

Pe politica externă, bărbații sunt de peste două ori mai interesați de relația cu SUA și NATO (23,8% față de 9,5% la femei, gap de 14,3 puncte), iar femeile aleg de aproape trei ori mai des varianta „nu sunt interesată de acest subiect” (27,5% față de 14,3%).

La polul opus, bărbații aleg de peste trei ori mai des adâncirea integrării europene și accesul la resurse europene ca prioritate de politică externă (34,9% față de 21,6% la femei) și de aproape două ori mai des întărirea relației cu SUA și NATO. Diferența nu ține de patriotism sau interes redus pentru țară, ci mai degrabă de segregarea ocupațională: femeile domină posturile administrative de la sediu, cu acces redus la informație strategică sau la formare pe teme internaționale, în timp ce bărbații sunt suprareprezentați în poziții cu expunere mai mare la relații externe și digitalizare.

Tabloul e coerent: femeile din sectorul bugetar sunt mai frecvent blocate în roluri rigide, cu acces mai redus la informația instituțională și la flexibilitatea muncii, indiferent dacă vorbim de securitate cibernetică, program de lucru sau interes declarat pentru teme de politică externă. Nu e vorba de o preferință personală, ci de structura posturilor pe care le ocupă majoritatea femeilor din eșantion.

2. Vârstă: sub 35 de ani caută activ ieșirea din sistem

41,4% dintre bugetarii sub 35 de ani au căutat activ un loc de muncă în mediul privat în ultimii 3 ani, față de doar 14,7% dintre cei de 55 de ani și peste, o diferență de 26,7 puncte procentuale, vizibilă în graficul de mai jos. Practic, un tânăr bugetar din trei sau patru este deja în căutare activă de alternative, în timp ce generația mai în vârstă a renunțat aproape complet la această opțiune: 85,3% dintre cei peste 55 de ani declară că nu au căutat niciodată.

Diferența nu vine dintr-o lipsă de opțiuni pe piața muncii, ci dintr-o schimbare de orizont. Motivul principal pentru care rămân în sistem diferă radical între generații: doar 7,1% dintre tinerii sub 35 de ani invocă obișnuința și experiența acumulată drept motiv de a rămâne, față de 30,2% dintre cei de 55 de ani și peste, o diferență de 23,1 puncte.

Tinerii nu au încă acea inerție instituțională care ține veteranii pe loc, iar acest lucru se vede și în percepția asupra angajărilor recente: 27,1% dintre tinerii sub 35 de ani spun că în ultimii 5 ani nu a fost angajată nicio persoană sub 30 în departamentul lor, față de 50,9% dintre cei peste 55 de ani, semn că generațiile mai vechi lucrează în structuri unde reînnoirea de personal e mult mai rară.

La polul opus, cei peste 55 de ani resping aproape unanim ideea unei plecări motivate exclusiv financiar: 46,7% spun că nu ar lua în calcul plecarea doar pentru un salariu mai mare, față de 27,1% dintre cei sub 35 de ani, o diferență de 19,6 puncte. Generația mai în vârstă a ajuns, aparent, la un punct în care stabilitatea cântărește mai mult decât orice ofertă salarială din privat, în timp ce tinerii rămân sensibili la argumentul financiar.

Sectorul public riscă să rămână, în următorii ani, cu exact segmentul care astăzi caută cel mai activ să plece, iar diferența de 26,7 puncte între cele două grupuri arată amploarea reală a acestui risc de erodare a resursei umane tinere.

3. Mediul de reședință: rural rămâne cu impresia de instituție vulnerabilă

Diferențele pe mediul de reședință nu ating pragul de 15 puncte care domină restul analizei, dar tendința e clară și consecventă pe mai multe întrebări legate de securitate cibernetică. La întrebarea despre nivelul de securitate cibernetică al instituției, 36,6% dintre bugetarii din mediul urban consideră că acesta este ridicat, cu politici clare și echipamente actualizate, față de doar 26,4% dintre cei din mediul rural, o diferență de 10,2 puncte.

În oglindă, bugetarii din rural raportează mai des un nivel „mediu, cu lacune evidente” (35,6% față de 32,1% în urban) și mai ales lipsa oricărei informații: 25,5% spun că nu știu ce măsuri de securitate există, față de 21,4% în urban. Tiparul se repetă la întrebarea directă despre existența unor măsuri clare de securitate cibernetică: 35,6% dintre respondenții din rural confirmă că există măsuri clare aplicate constant, față de 47,7% în urban, o diferență de 12,1 puncte.

Chiar dacă diferența nu e la fel de mare ca la vârstă sau vechime, ea confirmă un tipar structural: instituțiile din mediul rural, de regulă mai mici și cu resurse informatice mai limitate, lasă angajații într-o zonă de incertitudine mai mare privind propria protecție digitală.

Modul de lucru diferă și el ușor pe acest criteriu: 80,9% dintre respondenții din rural lucrează exclusiv de la sediu, față de 85,3% în urban, dar cei din rural raportează de peste patru ori mai frecvent munca preponderent sau exclusiv de la distanță (2,1% cumulat, față de 0,8% în urban). Diferența e mică în termeni absoluți, dar arată totuși că flexibilitatea muncii de la distanță, unde există, tinde să fie mai degrabă o soluție de compensare a distanțelor mari din rural decât o opțiune modernă de organizare a muncii.

4. Tip instituție: administrația centrală joacă într-o altă ligă decât UAT-urile

Diferența cea mai clară pe acest criteriu apare tot pe securitate cibernetică. 48,5% dintre angajații administrației centrale consideră nivelul de securitate cibernetică al instituției lor ridicat, cu politici clare și echipamente actualizate, față de doar 24,5% dintre cei din administrația locală, UAT-uri, așa cum arată graficul de mai jos. Diferența de 24,0 puncte procentuale înseamnă că un angajat de la centru are de două ori mai multe șanse să lucreze într-un mediu digital pe care îl percepe ca sigur, față de un coleg de la primărie sau consiliu județean.

Aceeași ruptură apare la întrebarea despre aplicarea efectivă a măsurilor: 57,4% dintre cei din administrația centrală confirmă că instituția lor aplică măsuri clare de securitate cibernetică, constant, față de 33,6% în UAT-uri, o diferență de 23,8 puncte.

Nu e o chestiune de percepție subiectivă, ci probabil de resurse reale alocate. Administrația centrală are, în mod tipic, departamente IT dedicate și bugete de digitalizare mai mari, în timp ce mii de primării mici funcționează adesea fără personal IT propriu.

Consecința practică este o hartă a vulnerabilității cibernetice care urmează exact structura administrativă a țării: cu cât instituția e mai aproape de cetățean, cu atât protecția ei digitală pare mai slabă, în ciuda faptului că UAT-urile gestionează la fel de multe date personale sensibile, de la stare civilă până la impozite locale.

Riscul nu e doar tehnologic, ci și financiar. Angajații din administrația locală raportează mai des scăderi mari de venit: 34,0% spun că venitul lor nu a scăzut deloc în ultimii 2 ani, față de doar 11,9% dintre cei din administrația centrală, o diferență de 22,1 puncte în avantajul centrului. UAT-urile par să cumuleze, simultan, un dezavantaj pe protecție digitală și unul pe stabilitatea veniturilor, ceea ce le plasează structural pe o poziție mai fragilă în arhitectura administrativă a statului.

5. Sănătate versus restul sectorului public: mai puține reduceri de personal, dar bariere mai mari la intrare

Angajații din sănătate raportează o stabilitate mai mare a locurilor de muncă: 54,5% spun că nu au existat reduceri de personal în instituția lor, față de 34,8% în restul sectorului public, o diferență de 19,7 puncte. Sănătatea pare, din această perspectivă, un domeniu relativ protejat de valul de restructurări resimțit în alte instituții bugetare.

Paradoxul apare la întrebarea despre barierele pentru tinerii care vor să se angajeze. 55,6% dintre angajații din sănătate identifică lipsa posturilor vacante sau blocarea angajărilor drept principala barieră, față de 37,8% în restul instituțiilor, o diferență de 17,8 puncte.

Cele două cifre par contradictorii, dar de fapt se completează: sănătatea nu concediază personalul existent, însă blochează intrarea de sânge nou în sistem. E un model de „protecție prin înghețare”: cine e deja angajat rămâne, dar posturile vacante nu se mai scot la concurs sau rămân blocate administrativ, ceea ce înseamnă îmbătrânirea graduală a personalului medical și administrativ din sistem, fără posibilitatea reală de reînnoire.

6. Funcție: execuția stă mai des peste program decât cei care ar trebui să decidă

La întrebarea despre programul de lucru zilnic sau aproape zilnic peste orar, 19,3% dintre cei aflați în funcții de conducere raportează acest lucru, față de doar 6,9% dintre cei din execuție, o diferență de 12,4 puncte în favoarea suprasolicitării la vârf. În același timp, 27,8% dintre angajații din execuție spun că nu rămân aproape niciodată peste program, față de doar 14,1% dintre cei din conducere.

Contraintuitiv, personalul de conducere e cel care resimte mai des povara orelor suplimentare, nu execuția, ceea ce sugerează o presiune administrativă concentrată la nivelul deciziei, nu al implementării de zi cu zi.

Diferența cea mai relevantă pentru percepția de echitate internă apare la întrebarea directă despre avantajele funcțiilor de conducere: 18,1% dintre cei din execuție cred că funcțiile de conducere beneficiază de avantaje disproporționate în mod clar, față de doar 7,2% dintre cei aflați chiar în funcții de conducere, o diferență de 10,9 puncte. Executanții văd inegalitate acolo unde conducerea vede, în mare parte, diferențe justificate (36,8% dintre cei din conducere aleg această variantă, față de 24,7% în execuție).

Sistemul are, deci, o disonanță clară de percepție pe axa ierarhică: cine decide muncește mai mult peste program, dar tot cine decide crede că beneficiile sale sunt corect distribuite, spre deosebire de cei aflați dedesubt în organigramă.

Această diferență de percepție se regăsește și în evaluarea eficienței bugetare a propriei instituții. 61,2% dintre cei din funcții de conducere consideră că fondurile instituției sunt orientate către priorități clare și utile, față de 51,2% dintre cei din execuție, o diferență de 10 puncte. Mai mult, doar 12,1% dintre cei din conducere spun că nu au suficiente informații despre bugetul instituției, față de 22,2% dintre cei din execuție, aproape dublu. Accesul diferit la informația financiară explică, probabil, o parte din decalajul de percepție: conducerea vede bugetul de aproape, execuția îl resimte doar prin efecte.

7. Vechime: nou-veniții rămân din obligație, veteranii din obișnuință

Diferența cea mai mare din întreg sondajul pe acest criteriu privește motivul pentru care angajații aleg să rămână în sectorul public. Doar 4,9% dintre cei cu sub 4 ani vechime (nou-veniți) invocă obișnuința și experiența deja acumulată în sistem drept motiv principal, față de 35,6% dintre cei cu peste 25 de ani vechime (veterani), o diferență de 30,7 puncte procentuale, ilustrată în graficul de mai jos. Practic, veteranii rămân pentru că sistemul le-a devenit a doua natură, nou-veniții încă nu au ajuns acolo, ceea ce înseamnă că motivația lor de a sta e mult mai fragilă și mai ușor de rupt.

Aceasta se traduce direct în intenția de plecare: 38,4% dintre nou-veniți au căutat activ un loc de muncă în privat în ultimii 3 ani, față de 11,3% dintre veterani, o diferență de 27,1 puncte.

Interesant, încrederea în propria valoare pe piața muncii scade cu vechimea: 52,2% dintre nou-veniți sunt siguri că experiența și competențele lor ar fi la fel de bine plătite în privat, față de doar 31,9% dintre veterani, o diferență de 20,3 puncte. Vechimea în sistem pare să erodeze, în timp, încrederea că ai putea reuși în afara lui.

Portretul rezultat e clar: sectorul public ține veteranii prin inerție și pierde nou-veniții prin lipsă de motivație intrinsecă, exact grupul de care ar avea nevoie pe termen lung.

8. Studii: diplomele superioare nu opresc scăderea veniturilor, dar o ating altfel

Cel mai mare gap găsit în întregul sondaj, 31,0 puncte procentuale, apare la întrebarea despre scăderea venitului net lunar în ultimii 2 ani. 60,7% dintre angajații cu studii medii sau postliceale spun că venitul lor nu a scăzut, față de doar 29,7% dintre cei cu studii superioare, așa cum arată graficul de mai jos. Diferența e uriașă și contraintuitivă: cei cu diplome superioare, de regulă mai bine plătiți, raportează scăderi de venit mult mai frecvente decât colegii cu studii medii.

Explicația plauzibilă ține de structura salarială: angajații cu studii superioare ocupă mai des poziții cu venituri variabile, sporuri sau componente de salarizare mai expuse la măsurile de austeritate din ultimii ani, în timp ce personalul cu studii medii are, adesea, un salariu de bază mai rigid și mai puțin afectat de tăierile punctuale.

Diferența de percepție se extinde și la teme mai ample. 50,1% dintre cei cu studii superioare susțin reformarea companiilor de stat care generează pierderi ca soluție de reducere a cheltuielilor bugetare, față de doar 29,9% dintre cei cu studii medii, o diferență de 20,2 puncte. Persoanele cu studii superioare par mai dispuse să accepte reforme structurale dure, în timp ce cele cu studii medii preferă alte soluții de ajustare bugetară.

Nivelul de educație desparte, deci, nu doar veniturile, ci și modul în care angajații bugetari gândesc soluțiile pentru criza fiscală a statului.

9. Venit: cine câștigă mai puțin, are și mai puțină încredere în autoritățile statului

Angajații cu venit net lunar sub 5.000 lei au un nivel de încredere mult mai scăzut în președintele României: 35,2% declară o încredere foarte scăzută, față de 19,1% dintre cei cu venit peste 9.000 lei, o diferență de 16,1 puncte. Tiparul se repetă identic la BNR (25,9% față de 10,0%, diferență de 15,9 puncte) și la NATO (23,0% față de 7,4%, diferență de 15,6 puncte), ceea ce arată o corelație generalizată: cu cât venitul e mai mic, cu atât încrederea în instituțiile statului, indiferent de natura lor, scade.

Venitul influențează și percepția asupra propriei securități digitale la locul de muncă. 26,6% dintre cei cu venit sub 5.000 lei consideră nivelul de securitate cibernetică al instituției lor ridicat, față de 50,9% dintre cei cu venit peste 9.000 lei, o diferență de 24,3 puncte, aproape dublu.

Această corelație dublă, între venit mic și neîncredere instituțională pe de o parte, între venit mic și percepție de vulnerabilitate digitală pe de altă parte, sugerează că poziția salarială joasă în sistem nu înseamnă doar bani mai puțini, ci și un sentiment general de excludere de la resursele și garanțiile de care beneficiază pozițiile mai bine plătite.

Aceeași logică apare și la încrederea în primul-ministru: 36,3% dintre cei cu venit sub 5.000 lei declară o încredere foarte scăzută, față de 20,9% dintre cei cu venit peste 9.000 lei, o diferență de 15,4 puncte. La întrebarea despre soluțiile de reducere a cheltuielilor bugetare, doar 39,7% dintre cei cu venit mic susțin reformarea companiilor de stat cu pierderi, față de 57,4% dintre cei cu venit mare, o diferență de 17,7 puncte. Angajații mai bine plătiți par mai dispuși să accepte reforme structurale dure, poate pentru că se simt mai puțin expuși personal la efectele lor.

10. Interacțiunea cu cetățenii: contactul zilnic dă sens muncii, dar și epuizare

53,7% dintre bugetarii cu interacțiune zilnică cu cetățenii simt că munca lor are un impact pozitiv real, față de doar 31,3% dintre cei fără nicio interacțiune, o diferență de 22,4 puncte. La polul opus, doar 11,1% dintre cei cu interacțiune zilnică spun că impactul muncii lor e greu de observat, față de 31,7% dintre cei fără contact cu publicul, o diferență de 20,6 puncte.

Contactul direct cu cetățeanul pare să fie principalul generator de sens în sectorul public: cine vede efectul muncii sale pe loc, la ghișeu sau în teren, capătă o motivație pe care birocrația din spatele unui birou nu o oferă.

Prețul acestei expuneri e vizibil în altă întrebare: 24,4% dintre cei cu interacțiune zilnică trebuie să răspundă la telefoane sau e-mailuri de serviciu în afara programului, față de doar 2,3% dintre cei fără interacțiune, o diferență de 22,1 puncte. Practic, cine e mai aproape de cetățean plătește acest sens suplimentar cu program de muncă extins dincolo de orele oficiale.

Este un compromis structural pe care sistemul îl impune tacit: cei mai motivați angajați, cei care simt că munca lor contează, sunt și cei mai solicitați în afara orelor de program.

Angajarea de personal tânăr diferă și ea în funcție de gradul de expunere la public: 60,4% dintre cei fără nicio interacțiune cu cetățenii spun că în ultimii 5 ani nu a fost angajată nicio persoană sub 30 de ani în departamentul lor, față de 45,0% dintre cei cu interacțiune zilnică, o diferență de 15,4 puncte. Departamentele rupte de contactul direct cu publicul par să fie și cele mai închise la reînnoirea generațională, un semnal suplimentar că izolarea de cetățean vine la pachet cu o formă mai amplă de stagnare instituțională.

11. Bonus: cei cu studii superioare cred de trei ori mai puțin în beneficiile majorării taxelor

Cea mai contraintuitivă diferență găsită în date privește efectele majorării taxelor și impozitelor din ultimul an. Doar 6,4% dintre bugetarii cu studii superioare consideră că această majorare produce efecte benefice reale, în mare măsură, pentru instituția lor, față de 21,5% dintre cei cu studii medii sau postliceale, o diferență de 15,1 puncte, de peste trei ori mai mult în termeni relativi.

Rezultatul e surprinzător pentru că, în general, persoanele cu studii superioare tind să înțeleagă mai bine mecanismele fiscale și bugetare, deci ar fi de așteptat să vadă mai clar o eventuală legătură pozitivă între taxe mai mari și finanțare mai bună a instituției. În loc de asta, ele resping ideea în cea mai mare proporție din tot eșantionul.

Cei cu studii medii, aflați poate mai aproape de vârful ierarhiei operaționale în anumite instituții mai mici sau cu acces mai limitat la informația bugetară detaliată, sunt de trei ori mai dispuși să vadă un beneficiu direct. Diferența nu ține doar de opinie politică sau economică, ci pare să reflecte un decalaj de informație și de proximitate față de deciziile financiare reale ale instituției.

Concluzia care rezultă din această ultimă cifră rezumă, de fapt, întreaga secțiune: percepțiile despre statul român, chiar și cele legate de propria instituție, nu sunt niciodată uniforme. Ele se rup constant de-a lungul acelorași linii, gen, vârstă, funcție, vechime, venit, studii, iar aceste rupturi spun mai mult despre cum funcționează cu adevărat sectorul public decât orice medie generală.

Concluzii: ce spune, de fapt, acest sondaj

Cele 2169 de răspunsuri strânse între 19 martie și 28 mai 2026 nu descriu un sector public uniform, ci un sistem rupt în cel puțin zece linii de falie interne, în care doi bugetari care lucrează la două birouri diferite pot descrie realități aproape ireconciliabile. Materialul de față a trecut prin fiecare bloc tematic al chestionarului, de la reforma statului și banul public, la oamenii din sistem, digitalizare, încredere instituțională și, în final, zece plus una comparații demografice directe. Concluzia comună tuturor secțiunilor e simplă: percepția din interiorul sectorului public despre propriul sector public e mult mai critică decât și-ar imagina cineva din exterior, iar contradicțiile interne (ce cred oamenii despre sistem versus ce cred despre propria instituție, ce declară că ar face versus ce fac efectiv) sunt la fel de relevante ca oricare cifră izolată.

Cine a răspuns, de fapt, la acest sondaj

Profilul demografic al respondenților explică o parte din tiparele văzute în tot raportul. Eșantionul e dominat covârșitor de femei (81,2%, față de 18,8% bărbați), de personal cu studii superioare (peste 95% dintre cei clasificați, cu 53,4% având studii de master), de angajați din mediul urban (84,8%) și de personal din execuție, nu din conducere (84%). Vârsta medie e matură: doar aproximativ 10% dintre respondenți au sub 35 de ani, în timp ce grupul 35-54 de ani domină cu 66% din eșantion, iar cei de 55 de ani și peste reprezintă aproape un sfert.

Această structură nu invalidează datele, dar le contextualizează. Un sondaj cu 81% femei și cu funcții de execuție suprareprezentate reflectă în mod natural realitatea demografică a bugetarilor din administrația publică românească, unde femeile domină numeric în multe instituții civile, dar înseamnă și că vocile bărbaților, ale tinerilor sub 35 de ani și ale personalului de conducere sunt minoritare în eșantion, chiar dacă suficient de numeroase pentru comparații statistice relevante (peste 200 de respondenți pe fiecare dintre aceste subgrupuri).

Acoperirea instituțională e largă: respondenții provin atât din administrația centrală (688 de persoane), cât și din unitățile administrativ-teritoriale (608 persoane), plus un segment important din sănătate (275 de persoane) și restul distribuit în alte domenii ale sectorului bugetar. Vechimea în sistem variază de la nou-veniți cu sub 4 ani (268 de persoane) până la veterani cu peste 25 de ani (432 de persoane), ceea ce permite comparații pe generații de angajați, nu doar pe grupe de vârstă biologică.

Zece linii de falie, nu un singur sector public

Analiza încrucișată din secțiunea a șasea a arătat că fiecare criteriu demografic desparte percepțiile într-un mod specific și, de cele mai multe ori, previzibil odată ce înțelegi structura postului. Femeile raportează acces mai redus la informația instituțională strategică. Tinerii sub 35 de ani caută activ ieșirea din sistem, în timp ce veteranii au renunțat aproape complet la această opțiune. Rural rămâne cu impresia de instituție mai vulnerabilă digital decât urban. UAT-urile joacă într-o ligă complet diferită față de administrația centrală, la resurse, protecție cibernetică și stabilitate a veniturilor.

Sănătatea protejează personalul existent, dar blochează intrarea tinerilor. Funcțiile de conducere muncesc mai des peste program, dar tot ele cred că beneficiile proprii sunt distribuite corect. Vechimea desparte motivația de a rămâne (obligație la nou-veniți, obișnuință la veterani). Studiile superioare corelează cu scăderi de venit mai frecvente, dar și cu scepticism mai mare față de beneficiile taxelor mai mari. Venitul mic corelează sistematic cu neîncredere instituțională mai ridicată. Iar interacțiunea zilnică cu cetățenii dă sens muncii, dar și epuizare suplimentară.

Niciuna dintre aceste zece comparații nu apare izolat. Ele se suprapun: cine e tânăr e adesea și nou-venit, cine lucrează în UAT e adesea și mai aproape de cetățean, cine are studii medii e adesea și mai aproape de execuția directă. Vulnerabilitatea reală a sistemului nu stă într-un singur grup, ci în acumularea acestor dezavantaje pe aceleași persoane: tânărul, nou-venit, din administrația locală, cu venit mic, e statistic cel mai predispus să caute activ ieșirea din sistem și cel mai puțin informat despre propria protecție digitală la locul de muncă.

Absurditățile care rezumă cel mai bine sondajul

Din zecile de contradicții semnalate pe parcursul raportului, câteva rezumă tensiunea centrală a sectorului public românesc așa cum reiese din răspunsurile propriilor angajați:

• Aproape un sfert dintre bugetari lucrează în instituții unde fondurile europene și naționale masive nu au produs nicio dovadă vizibilă de rezultat, deși sunt chiar angajații care ar trebui să vadă efectul direct al acestor bani.
• Peste jumătate din sistem confirmă existența achizițiilor de justificare, un mecanism bugetar care funcționează invers față de logica normală: cheltuiala există deja alocată, iar justificarea se caută ulterior.
• Bugetarii au mai multă încredere în DNA și în Curtea de Conturi decât în Parlament sau în BNR, o inversare a ierarhiei instituționale așteptate.
• Peste o treime dintre bugetari ar accepta o mutare în privat, dar sub un sfert au căutat efectiv un loc de muncă acolo în ultimii trei ani, semn că nemulțumirea rămâne mai degrabă declarată decât asumată.
• Aproape 90% dintre bugetari încă manevrează dosare cu șină pentru documente care există deja în format digital, la mai bine de un deceniu de discurs public despre digitalizarea administrației.
• Aceeași populație care descrie risipa ca fiind extinsă la nivel de sistem evaluează propria instituție ca fiind, în majoritate covârșitoare, eficientă, o contradicție pe care doar lipsa de acces la informația bugetară proprie o poate explica parțial.
• Cel mai mare gap demografic din tot sondajul, 31 de puncte procentuale, arată că angajații cu studii superioare raportează scăderi de venit mult mai frecvente decât colegii cu studii medii, o inversare a așteptării obișnuite despre cine e mai afectat de austeritate.

„Dacă ar fi să rezum tot studiul într-o frază, ar fi aceasta: contribuabilul plătește un sistem pe care nici măcar angajații lui nu îl cred reformabil. Nu spun asta eu, o spun 2.169 de oameni din interior. Restul e detaliu.”

Bogdan-Costin Fârșirotu, Președinte, Centrul de Formare APSAP

Întrebări frecvente despre studiu

Cine a realizat studiul și pe cine a chestionat?

Studiul a fost realizat de Centrul de Formare APSAP pe 2.169 de angajați din sectorul public din România, prin chestionar online, între 19 martie și 28 mai 2026. Respondenții provin din administrația centrală, administrația locală, sănătate, instituții autonome, companii de stat, învățământ și ordine publică.

Ce arată studiul despre risipa banului public?

Contractele de consultanță cu valoare discutabilă (30,6%), structurile fără utilitate clară (29,3%) și softurile prost gândite (28,8%) sunt cele mai frecvente surse de risipă indicate de bugetari. 50,3% confirmă că unele proiecte generează achiziții făcute doar pentru a justifica fondurile alocate, iar 77,3% nu văd beneficii vizibile din majorarea taxelor.

Cât de digitalizată este administrația, în percepția angajaților?

Puțin. 89% dintre bugetari folosesc în continuare dosarul cu șină pentru documente care există și în format digital, 59,8% spun că digitalizarea înseamnă des sau foarte des birocrație dublată, iar doar 6,3% consideră instituția lor pregătită pentru inteligența artificială.

În ce instituții au încredere bugetarii?

Armata este singura instituție cu scor net pozitiv: 32,5% încredere ridicată sau foarte ridicată, față de 29,4% scăzută sau foarte scăzută. Urmează NATO, Poliția Română și Uniunea Europeană. La polul opus stau partidele politice (3,9% încredere ridicată), Parlamentul (8%) și presa (8,7%).

Pot fi citate datele studiului?

Da. Datele pot fi preluate și citate gratuit, cu menționarea sursei: Fundația Centrul de Formare APSAP și un link către acest articol.

Despre Centrul de Formare APSAP

Datele din acest material vin dintr-un sondaj propriu, derulat de Fundația Centrul de Formare APSAP, organizație înregistrată în 2014 sub numele Centrul de Formare APSAP, care continuă o activitate de formare profesională a adulților începută în 2006. În cei peste douăzeci de ani de activitate în acest domeniu, APSAP a lucrat cu peste 250.000 de participanți, iar oferta actuală acoperă 27 de autorizații în vigoare, susținute de peste 75 de lectori, dintre care 50 apar public pe cursuri.

Deși organizația este cunoscută mai ales pentru formarea funcționarilor publici, structura reală a activității este inversă: 85% din colaborări se leagă de companii private și experți din mediul de afaceri, iar doar 15% țin strict de sectorul public. Tocmai această poziție, între cele două lumi, a permis construirea unui chestionar suficient de precis încât bugetarii înșiși să recunoască, în cifre, risipa și blocajele pe care contribuabilul le bănuiește, dar rareori le vede documentat. Cine vrea să vadă cu ce lucrează efectiv organizația găsește lista cursurilor autorizate pe site.